Cîteva observaţii despre rău
La şah, cine joacă cu piesele albe are, se ştie, un avantaj, e mereu cu o mutare înaintea celui cu piesele negre şi se spune că are iniţiativa. În lume, observăm că de multe ori răul pare să aibă piesele albe (chiar dacă obişnuim să-l asociem cu negrul), adică deseori e cu o mutare înaintea binelui, iar pînă cînd forţele binelui se adună şi capătă putere împotriva lui trebuie să treacă o vreme. E nevoie de timp pentru ca oamenii să discearnă, să se convingă şi să se mobilizeze. Sigur, aici apare problema ce considerăm rău şi ce bine.
Să luăm fenomene care, din punctul de vedere al valorilor civilizaţiei în care trăim, sînt general acceptate drept rele. În cazul nazismului sau al fascismului, de pildă, ştim că a durat ceva pînă cînd lucrurile s-au copt. Răul a lucrat ani de zile. La început, unii au crezut că-i bine. Alţii au înţeles încă devreme că e rău, dar n-au avut cum să se opună. Cu toţii au convieţuit cu un sistem malefic, pînă cînd răul s-a răsfrînt peste orice limite şi a pus în pericol întreaga omenire. Abia atunci, cei care i se opuneau au găsit resursele de a intra în luptă şi de a-l învinge. În cartea sa Partea Diavolului, Denis de Rougemont observa felul în care, chiar atunci cînd crezi că l-ai învins, Necuratul se mută în altă parte.
Odată cu victoria împotriva Germaniei naziste şi a Japoniei aliate, mulţi au crezut că totul s-a sfîrşit. Dar Diavolul rîdea deja din altă parte, acolo unde de multă vreme începuse un alt joc. Era, bineînţeles, în imperiul lui Stalin, numit abia decenii mai tîrziu „al răului“, de către un preşedinte american inspirat. Un rău care, după ce a ars mocnit (dacă putem spune aşa) în Uniunea Sovietică, după al Doilea Război Mondial a cuprins o bună parte din întreaga lume, ameninţînd chiar s-o distrugă (nuclear). În cele din urmă, comunismul şi Uniunea Sovietică s-au prăbuşit şi ele. Din nou părea că lumea va intra într-o nouă eră, a păcii, că peste tot se vor instaura democraţiile liberale şi prosperitatea. Francis Fukuyama scria celebrul său eseu pe tema asta, intitulat
Un celebru disident iugoslav, Milovan Djilas (unii poate îşi mai amintesc de el), declara că tot ce a fost mai rău s-a sfîrşit, că în ţările în care comunismul s-a prăbuşit puterea va fi preluată de intelectuali care vor şti să îndrepte lucrurile pe calea cea bună. Foarte repede, însă, tocmai Iugoslavia avea să se transforme într-un adevărat iad şi ne aducem aminte de cîte conflicte armate şi atrocităţi a fost nevoie pînă cînd lumea civilizată să intervină şi să poată face pace. În ăst timp, în altă parte se cocea o altă ameninţare, globală: un gen de terorism care depăşea tot ce cunoscuse omenirea pînă atunci în acest domeniu. Apoi, fostul imperiu „al răului“, ceva mai redus ca dimensiuni, mai slab şi cu nume schimbat, a reînceput să pună probleme lumii, avînd din nou iniţiativa de partea sa, ca în anii ’50. La ora actuală, cei care analizează mersul geopoliticii observă că Putin joacă şah pe tabla lumii cu albele, în vreme ce Obama are negrele. Primul acţionează, al doilea reacţionează. Tiparul vine încă din Antichitate. Ce spunea Cicero despre conspiratorul roman Catilina, în celebrele sale discursuri? „Pînă cînd, în sfîrşit, Catilina, vei abuza de răbdarea noastră? Cît timp nebunia asta a ta îşi va mai bate joc de noi? Pînă unde se va dezlănţui îndrăzneala ta neînfrînată?“
Unde vreau să ajung însă cu toate astea? Chiar la România noastră. Abia astăzi primim dovezi oficiale despre mulţimea hoţiilor, ticăloşiilor şi chiar a crimelor săvîrşite din 1989 încoace. Nu că n-am fi bănuit sau chiar n-am fi ştiut aproape sigur. Numai că răul se desfăşura nestingherit sub privirile noastre. Nu se adunaseră forţele pentru a-l putea dovedi şi combate ca la carte.
Unele lucruri se ştiau în cercuri închise. Dacă e să ne luăm după ce spun procurorii, colaboratorii Elenei Udrea, de exemplu, ştiau în ce corupţie se scălda personajul. N-au putut spune în timp ce se întîmpla asta. Spun acum. La fel şi în cazul Primăriei Bucureştiului. Pe Sorin Oprescu îl puteai mirosi ce fel de om era. Şi puteai observa că Bucureştiul părea un oraş fără administraţie. Procurorii aduc azi dovezi că în locul acestei administraţii se propăşise un adevărat cuib de hoţi. Acesta a funcţionat mult timp fără a putea fi oprit de cineva (nu ştim nici dacă azi e oprit).
Multe alte grozăvii erau ştiute de foarte multă lume şi de foarte multă vreme, dar nu existau condiţiile pentru judecarea şi pedepsirea lor. De exemplu, în povestea mineriadei din iunie 1990, acum se pune pe tapet, în mod oficial şi serios, responsabilitatea lui Ion Iliescu şi a altora din jurul lui. După 25 de ani. Deci, cum spuneam, răul are obiceiul să-şi facă mult timp mendrele pînă cînd poate fi oprit sau pedepsit. De cîte ori nu se întîmplă fărădelegi chiar sub ochii unor oameni cinstiţi, intimidaţi şi frustraţi că nu se pot opune? Şi cîte lucruri rele nu s-or întîmpla în prezent prin ţară? Cîţi oameni n-or asista astăzi cu deznădejde la cine ştie ce hoţii cărora au impresia că nu li se pot opune? Uneori, acestea sînt oprite mult prea tîrziu. Alteori nu sînt descoperite niciodată, deşi se spune că adevărul iese întotdeauna la iveală. Concluzia ar fi că, totuşi, răul trebuie marcat şi denunţat oricînd apare. Cu cît mai repede, cu atît mai bine. Nu trebuie lăsat să se înstăpînească, să se cronicizeze. Întotdeauna se pot găsi destui aliaţi împotriva lui. Revenind la şah, cu cît răspunsul pieselor negre e mai articulat, cu atît avantajul din deschidere al albelor e mai repede anulat. Ce-i drept, asta-i varianta optimistă, cu
de tip american. Ce te faci, însă, dacă pe tablă mai apar şi piese gri?