Cîteva lecţii ale mării
Am petrecut noaptea la ancoră, pe velier, cu micul nostru echipaj de șase persoane, într-un golf al peninsulei Attica, așa cum am povestit săptămîna trecută. Dis-de-dimineață facem baia de rigoare în mare, bucurîndu-ne de confortabila platformă rabatabilă, cu scară, de la pupa yachtului. Urcăm barca de serviciu înapoi pe punte, pornim instrumentele de navigație și mașina. Ridicăm ancora (pentru prima oară în viață nu folosim formula asta la figurat) chiar înainte de micul dejun, ca să nu cumva să ne obișnuim cu plecările tîrzii, așa cum am făcut la Atena. Rugăm să fie închise toate hublourile și chepengurile și, de asemenea, să fie amarate lucrurile de prin cabine, așa cum scrie la carte, dar nu verificăm și dacă „ordinul“ e respectat. Fetele ne servesc masa pe punte în timp ce ieșim din golf. În față avem strîmtoarea dintre capul Sounion și mica insulă privată Patroklos și hotărîm că e mai sigur și mai simplu să nu întindem pînzele pînă dincolo de ea. Marea e aproape fără valuri și terminăm în liniște micul dejun cu timona pusă pe pilot automat (avem și așa ceva).
La un moment dat, de jos din bucătărie, fetele aud alarma și, privind instrumentele, încep să strige că a scăzut brusc adîncimea. Și la timonă aparatele încep să piuie enervant. Indică mai puțin de un metru adîncime. Trag de cîrmă aiurea, fără să știu ce ar trebui să evit. Ce să fie acolo, în mijlocul mării? O epavă, un țanc de piatră? O balenă? Pînă cu o secundă în urmă erau 55 de metri. Pentru o clipă strîngem din umeri, așteptîndu-ne la cine știe ce izbitură. Îmi amintesc însă ce ne-a spus Ovidiu la școală. Cînd adîncimea depășește raza obișnuită a sonarului, acesta poate da asemenea erori. Evident, asta s-a și întîmplat. Încerc să explic fenomenul repede și convingător, să liniștesc perechile de ochi speriați care mă privesc. Dar abia ne revenim, că în apropiere apare un yacht imens, cu motor, tipul Abramovici, care merge cu o viteză incredibilă, de nesimțit, și lasă în urmă o cocoașă de spumă albă. Ocolim spre dreapta și vedem valul care vine perpendicular spre noi. Ne ținem bine. Nu e de închipuit că un vapor poate forma un val care chiar să-ți pună probleme la o distanță de vreo două-trei sute de metri. Ei bine, prova noastră se scufundă cu totul în acel val care mătură puntea din față. Găsind acolo un chepeng neînchis, valul intră direct în cabina băieților, udînd cearșafurile, saltelele și hainele împrăștiate pe pat. O lecție pentru nerespectarea unei reguli (care va deveni sfîntă pe mai departe).
Trecem prin strîmtoare și la capătul ei, spre babord, apare în sfîrșit templul lui Poseidon. Impresionant cum îl știam și de pe uscat. Ne închinăm creștinește zeului și-l rugăm să ne aibă în pază cîtă vreme ne vom zbengui pe domeniile lui. Cîți navigatori n-or fi făcut ca noi în cele aproape 2500 de ani de cînd există acel templu… Vrem să dăm drumul focului. Deschid siguranța fungii și mă trezesc că parîma îmi fuge prin palmă, încingîndu-mi pielea. Focul scapă liber și începe să fîlfîie periculos. Iar am greșit. Unu, iar n-am orientat prova în vînt, doi, nu mi-am pus mănușile. Trei, însă – întețirea bruscă a vîntului chiar în acel moment, adică imediat ce am trecut prin fața templului – n a ținut de noi. Pare că zeul ne-a răspuns la salut. Dar există și o altă explicație pe care probabil că o știau și cei care au construit templul în acel loc. La marginea Atticii se schimbă vînturile. Odată ce treci de capul Sounion, adăpostul oferit de continent dispare, iar vînturile puternice dinspre nord pot să-ți rupă pînzele dacă nu ești atent.
Una dintre cele mai cunoscute legende antice grecești spune că în locul acesta, de pe stîncile capului Sounion, s-a aruncat regele Egeu cînd a văzut întorcîndu-se corabia fiului său Tezeu care plecase să-l omoare pe Minotaurul din Creta. Pînzele negre ale corabiei erau semnul înfrîngerii și deci al morții lui Tezeu. Eroul învinsese Minotaurul, dar uitase să-și schimbe pînzele, ceea ce pentru tatăl său a fost fatal. De atunci, în memoria regelui Egeu, marea s-a numit Egee. În fața noastră sînt primele trei insule din arhipelagul Cicladelor: Kea, Kythnos și Serifos. Kea se vede în zare, Kythnos e abia bănuită, iar Serifos încă nu se zărește. Cicladele, nu mai puțin de 220 la număr, dintre care doar 24 locuite, formează un fel de cerc (de unde și numele) în jurul insulei sacre Delos, considerată în mitologia greacă locul unde s-a născut Apollo.
Vîntul din travers e puternic, la rafală atinge 30 de noduri. Cu două treimi ale focului deschise, depășim 7 noduri, condiții în care nu îndrăznim și nici nu avem nevoie să deschidem și randa. Velierele din jur procedează la fel. Marea nu e chiar furioasă, dar e bine agitată. Valurile ating doi metri. Ruliul e considerabil, dar răul de mare e aproape inexistent, spre deosebire de ziua precedentă cînd, deși valurile erau mai mici, mai mulți ne-am plîns, pe rînd, de ușoare grețuri. Explicația e că atunci a fost tangaj (mișcări în față și-n spate), care-i mai greu de suportat decît ruliul (din stînga în dreapta). Și poate că ne am mai și obișnuit. Lucrurile neamarate se împrăștie prin salonul de jos. Ușile neasigurate ale dulapurilor se deschid. Pe jos apar și ceva fructe și legume care fuseseră pe masă. Fetele încearcă pe rînd să coboare să facă ordine. Dar cînd deschid cîte un dulap ca să pună hainele acolo, ies afară și cele dinăuntru, iar la următoarea mișcare a vasului riscă să intre ele însele în dulap. Din cockpit, noi, băieții, care vedem eforturile astea prin tambuchi, ne amuzăm copios, ca niște nenorociți. Zicem că fetele vizitează dulapurile. În cele din urmă ajung și ele la concluzia că e mai bine să revină pe punte, în locuri mai stabile. Altă lecție. Radu ține cîrma deja de cîteva ore, „păcălind“ valurile înalte cu ceva abilitate.
Destinația noastră n-a fost stabilită de la început. Cum vîntul ne poartă mai bine către Kythnos decît către Kea, ne lăsăm în voia lui. Să fie Kythnos!
Foto: Andrei Manolescu