Cisterna de cafea
Nu de mult timp, v-am spus o poveste cu nişte „puţari“ – cei care sapă sau repară puţuri. Acum vă voi spune una despre meseriaşii care se ocupă de celălalt capăt al circuitului apei dintr-o gospodărie.
Mai mult de jumătate din populaţia României trăieşte în locuinţe fără canalizare (55,8% – potrivit datelor INS). Dar a nu beneficia de canalizare poate să însemne mai multe lucruri. Sînt cîteva categorii posibile. Chiar dacă pare incredibil, există încă destui locuitori ai acestei ţări membre a Uniunii Europene care se refugiază zilnic în mijlocul naturii din spatele casei. Mulţi alţii continuă să aibă doar o „budă“ în fundul curţii, al cărei loc se tot schimbă de fiecare dată cînd groapa de sub ea se umple. Sînt şi dintre aceia care au toaletă modernă în casă, cu apă curentă, şi o hazna în curte, care, neavînd fundul cimentat, nu se umple aproape niciodată, totul se scurge în pămînt. Mai nou a apărut sistemul prin care proprietarii (în special pentru casele de vacanţă) folosesc periodic substanţe speciale care dizolvă complet „umplutura“ din fosă. În sfîrşit, foarte mulţi locuitori din sate şi oraşe au în curte fose septice obişnuite, adică haznale care se umplu. Acesta este şi motivul pentru care meseria de care vorbeam rămîne la mare căutare. Altfel spus, ţara continuă să fie plină de căcănari (chiar şi după căderea comunismului).
Nu ştiu care e istoria meseriei înainte de comunism, dar la un moment dat am avut un coleg de serviciu al cărui tată fusese vidanjor. „Căcănar la propriu“, cum zicea el. De la acel coleg am aflat că există şi un imn al acestei profesii, menit s-o facă mai veselă. Chiar am ţinut minte refrenul, care zicea aşa: „Trageţi la pompe, să pută primprejur, / Cui nu i-o place, să ne pupe drept în c..., / Trageţi la pompe, haznaua s-o golim, / Cui nu i-o place, să ne pupe unde ştim.“ (Cred că, la un moment dat, cîntecul a fost revalorificat de Mihai Mărgineanu).
În sfîrşit, din cînd în cînd, nevoia te poate împinge să apelezi la vidanjori. În unele locuri vin mai repede decît Salvarea. Aleargă cu cisterna într-un suflet pe şoselele patriei, să-ţi rezolve haznaua. Le e frică de concurenţă. Cer destui bani, dar, mai nou, fac treaba asta şi pe datorie. Am asistat la o asemenea situaţie, în care vidanjorii au venit aproape imediat ce proprietarul a închis telefonul prin care-i chemase. În mod operativ, au desfăşurat furtunurile lor verzi şi striate, au dat la o parte capacul fosei şi au pornit pompele. Cu acea ocazie am aflat că, dacă nu eşti avizat, indivizii te pot trage pe sfoară. Vin cu cisterna pe jumătate plină şi foarte repede te anunţă că s-a şi umplut. Iar dacă vrei ca – vorba cîntecului – „haznaua s-o golim“ pînă la capăt, trebuie să le mai plăteşti un drum. Se pare că oamenii îşi respectă statutul prin această adevărată „căcănărie“. De aceea, cică, întotdeauna e bine să te uiţi la venire dacă maşina e goală. Cisternele au nişte „fante de vizitare“ prin care poţi vedea nivelul, ca la filtrul de cafea.
Indivizii au venit în echipă standard, adică şofer şi vidanjor. Şoferul, ceva mai tînăr, era şeful. Avea o figură parcă turtită pe verticală şi încreţită, ca a unui tip care strîmbă din nas, veşnic dezgustat de tot ce se întîmplă în jurul lui. Vidanjorul, un tip senin, cu părul alb, asculta de el fără crîcnire. Am descoperit că, dacă puţarii sînt oameni mai de înţeles, în cazul căcănarilor nu încape nici un fel de tocmeală. Cînd proprietarul a încercat să discute preţul, şeful a strîmbat şi mai tare din nas şi i-a dat ordin vidanjorului să strîngă imediat furtunul, zicînd brusc şi teatral: „Dacă-i pe aşa înseamnă că nu sîntem buni vecini. Plec fără nici o remuşcare. Vă las cu haznaua plină.“ Şi a ieşit pe poartă. Proprietarul a trebuit să iasă după el, să-l roage să se întoarcă. L-a convins – că, pînă la urmă, asta şi era ideea. Au pornit pompele şi a început, vorba cîntecului, „să pută primprejur“. N-a durat însă mai mult de cîteva minute pînă cînd totul s-a terminat iar cînd a încasat banii, faţa şoferului a părut a se descreţi pentru o clipă. „Ai văzut, vecine, că ne putem înţelege omeneşte“, a zis şi a plecat. În urma lui, proprietarul i-a pronunţat cu ciudă numele ocupaţiei, întrebîndu-se dacă data următoare n-ar fi cazul să apeleze la cei din comuna învecinată.
În ţara noastră, cum spuneam, căcănarii îşi găsesc oricînd şi oriunde obiectul muncii. Ca să nu mai avem atîta nevoie de ei, ar trebui să ne mai civilizăm. Să facem mai multă canalizare sau mai multe şcoli. În Singapore, de pildă, la iniţiativa World Toilet Organization (există şi aşa ceva) s-a înfiinţat o facultate care scoate promoţii întregi de specialişti în toalete. Oamenii au studii superioare. Tot Singapore e statul care a convins ONU să adopte o Zi Mondială a Toaletelor. E în curînd, pe 19 noiembrie.