Cîrpa

12 iulie 2017   TÎLC SHOW

Am avut mai de mult ocazia să văd la lucru o echipă de restauratori germani care se ocupau de descoperirile așa-zis mărunte (în arheologie, aceste small finds sînt cam orice artefact transportabil, indiferent de material, spre deosebire adică de arhitectură sau cioburi/oase). Munca lor era prea interesantă ca să nu le dau tîrcoale mai des decît era cazul, mai ales dacă le aduceam ceva de pe șantier, și îmi amintesc mai ales un căluț de bronz, excelent exemplu de artă greacă din epoca geometrică. Restaurarea obiectului de artă are, de altfel, în comun cu arheologia faptul, fascinant pentru mine, că trebuie să îmbine o știință acută a materialelor (să zicem, tot ce ține de coroziune, respectiv de granulometria solului) cu o latură teoretică (să zicem estetică, respectiv antropologică). Prin acești amici am intrat pentru prima oară în contact cu principiile restaurării minimale, reversibile, cu certitudinea fidelității stilistice față de original, și în același timp manifestînd discret, în orice adăugire, diferența față de materialul original. Dar astea sînt chestii binecunoscute și despre altceva voiam să scriu. Unul dintre nemți, azi un cunoscut restaurator de artă în Köln, mi-a povestit ceva ce mi-am dat seama, chiar în timp ce îl ascultam, că probabil nu voi uita niciodată. Era un tip foarte bine clădit și era o plăcere să-l vezi curățînd răbdător cu scalpelul, sau tratînd cu mișcări infinitezimale, sub lupă, statuete de teracotă sau sticlă diatreta. Pentru mine, era nu numai un bun specialist, dar avea și o percepție francă a defectelor compatrioților lui, lucru care de altfel îi face pe nemți mai frecventabili decît membrii altor mari națiuni. Într-o zi, deci, îmi spune, pe jumate amuzat, pe jumate stînjenit, că unul din profesorii lor le-a ținut un curs despre cîrpă. Cum eu credeam că o fi vreo expresie germană bizară, mi-a arătat laveta banală pe care o avea la îndemînă, pe masă. Orice om are o cîrpă cu care mai șterge una-alta de pe masa de lucru. Profesorul le făcuse deci o schemă pe tablă cu algoritmul corect de împăturire și folosire a cîrpei, așa încît să se maximizeze potențialul ei pînă la opt sau chiar zece manevre de curățare distincte și să se micșoreze riscul de a șterge din greșeală cu o parte a cîrpei care să nu fie perfect curată. Trebuie zis și că acest algoritm, selectat în mod judicios în urma multor experimente pe cîrpe, nu avea ca scop unic, așa cum s-ar fi putut crede, prevenirea risipei de cîrpe. Ștergi niște pilitură, apoi mai absorbi un strop de acetonă sau paraloid, după care gata, iei altă cîrpă. Nu, important este și ca 1) omul care lucrează să nu trebuiască să se ridice de la masă ca să ia o altă cîrpă. Ridicîndu-se, potențialul de a se întîlni cu cineva și de a începe o discuție este mare. În orice caz, concentrarea este întreruptă. Dar încă mai important este ca 2) nu cumva, din cauza disconfortului de a procura una curată, fie și numai dintr-un teanc de sub masă, combinată cu calculul oportunist că „n-are nimic“, să nu apară ispita de a folosi o lavetă despre care se știe că ar putea fi murdară, cu riscuri pentru procesul de restaurare. Nu e chiar un citat, dar îmi amintesc foarte exact discuția asta, pentru că m-a băgat la idei. Era evident că amicul meu își cerea cumva scuze, că poți adică să fii atît de tipicar, să mergi la detalii atît de ridicole. Eu ascultam și nu-mi venea să rîd absolut deloc, din contra, pe măsură ce auzeam cum se împăturește și apoi se despăturește în mod just cîrpa în timpul utilizării, mă cuprindeau în același timp o admirație și o amărăciune pe care n-aș vrea să le descriu mai în detaliu aici, de teamă să nu cad iar într-o caracterologie etnică (a lor și a noastră) despre care știu că e o prostie. Dar pot să zic că nu doar în arheologie pe calitatea gesturilor simple se construiește încrederea că un om e în stare să ducă la capăt o chestie complicată. (Asta chiar dacă există și impostori care mimează primele faze ale lucrului bine făcut, fără ca promisiunea asta să fie vreodată ținută, pentru că ea vine din ambalaj, nu din substanță.) Sînt, de exemplu, mai multe feluri decît s-ar putea crede în care se poate marca o secțiune de atîția pe atîția metri cu o sfoară de jur împrejur, ca să se sape acolo. E suficient să te uiți la unele din ele ca să-ți dai seama că nu poți avea încredere în autorul operațiunii nici cît să-l trimiți la supermarket să ia mălai, după cum altele sînt făcute așa de bine încît vrei ca omul ăla să fie pilotul avionului cu care zbori acasă.

Salutări, Tobias (il rubinetto perde immer noch…)! E timpul să-ți zic acum, după 15 ani, că laveta aia nu ți-a dispărut în mod misterios de pe masă, cum ai crezut. Am adus-o eu în România, ca să schimb lucrurile din temelii cu ea. Din păcate, mi-a fost confiscată la vamă. Degeaba am insistat că e ceva magic în ea, că poate avea opt sau chiar zece fețe… Vameșul mi-a răspuns liniștit: bine, pe-astea două fețe le confiscăm noi, pe celelalte șase sau chiar opt le puteți păstra. Am rîs. Cu oameni cu un umor atît de admirabil ca la noi, e o lipsă de gust să te mai gîndești la progres. 

Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Trecerea, Cartea Românească, 2016.

Foto: wikimedia commons

Mai multe