Circulaţia aromelor

28 martie 2012   TÎLC SHOW

Regizorul Cristi Puiu nu s-a dus să-şi ridice premiile Gopo pentru filmul Aurora. Iar casa lui de producţie, Mandragora, a retras încă de la preselecţie producţiile proprii care ar fi trebuit să intre în atenţia juriului. Un juriu care a mers mai departe însă, luînd în calcul şi filmele care refuzau înscrierea. Cristi Puiu acceptă sintagma „industria românească de film“ ca pe o glumă amară şi consideră că astfel de gale sînt un soi de tichie de mărgăritar sau o formă de fanfaronadă. Unii îl înjură pe chestia asta. Alţii cred că face pe nebunul şi ţine morţiş să fie antipatic, doar ca să aibă o poziţie recognoscibilă în peisaj. După cum există şi unii care se solidarizează, mai mult sau mai puţin tacit, dar musai vizibil, cu opiniile critice ale lui Cristi Puiu, doar ca să decoreze cu ceva credibil nişte mici fronde planificate acasă, în bucătărie. Ce s-o mai lungim?! Totul e în legea noastră. Orice e suspect. Totul e necurat sau are o vină ascunsă. Şi toţi afirmăm, unii despre alţii, că sîntem nişte frustraţi care pierd orice tren posibil. Nişte incompetenţi care joacă, uneori extrem de convingător, competenţa. Punct. Cam pe aici, discuţiile se termină, şi lumea merge la culcare aproape senină, cu senzaţia unei mici uşurări.

Însă tensiunea e doar parţial eliberată. Tot ce e mai greu, mai profund, mai depus cu temeinicie în igrasiile pereţilor interiori rămîne. Şi iese la suprafaţă iar, din cînd în cînd, la ocazii. În momente în care cinematografia de la noi îşi aminteşte de ea însăşi, ca breaslă, ca nostalgie a unei posibile comunităţi. Şi-ntr-o mare sărăcie, într-un spaţiu public deseori caricatural, toată nevoia, toată tristeţea, tot provizoratul se îmbracă în haine de sărbătoare şi se autodenumesc „industrie“. Iar peisajul devine, brusc, tragicomic. O lume mică, extrem de contorsionată, de irascibilă, de bîntuită de tristeţi şi nevroze se pune la masa de machiaj şi se pregăteşte să zîmbească în lumina reflectoarelor. Iar treaba se face după tot dichisul reţetelor în vigoare. Cu covor roşu, cu contabilizare de vedete, cu zumzăială despre vestimentaţia doamnelor, cu partea dulce din zvonistica breslei.

Simularea ia dimensiuni cinematografice, iar ficţiunea generală devine un fluviu gigantic în care se varsă rîurile de ficţiune ale tuturor. Începe un film grandios în aspiraţii şi mai degrabă pitic în dimensiunea platoului. Un film despre o lume posibilă la care visăm cu toţii. Dar nu e o lume posibilă care satisface visarea, ci o imagine supradimensionată şi machiată a realităţii, care, de la spate, arată promiţător, iar cînd se întoarce cu faţa produce un pic de panică. Imaginea galei „industriei cinematografice“ din România e una de cea mai tristă veselie. A spune că e provincială nu e tocmai corect. E în linia tuturor galelor de la noi. În linia aia chinuită de încercare mai mult sau mai puţin resemnată de a semăna cu modelul. Iar modelul e atît de tiranic vizibil, încît apropierea de el devine total imposibilă din start. Departe sînt toate. Şi filozofia unui asemenea eveniment, şi tehnica de a-l face să „umble“, să funcţioneze. Iar într-o asemenea situaţie detaliile se văd ca nişte pumni în plină figură. Fulgerător şi dureros.

Există însă, categoric, şi un revers al medaliei. Nişte oameni care cred în normalitatea unui asemenea gest, în valoarea lui terapeutică, indiferent de imperfecţiunile de toate felurile. Oameni care au convingerea că, poate chiar cu preţul prizării unei doze de simulare, căutarea aerului normal e o datorie care merită „sacrificiul“. Iar cînd spun sacrificiu mă gîndesc, de bună seamă, la expunerea cu bună ştiinţă la ridicolul unor situaţii. Însă dincolo de penibilul unor momente, există şi dorinţa de a ieşi din lenea absolută a resemnării, a reproşului etern, a fatalităţii biruitoare, a cîrcotelii congenitale. Asumarea unui risc, deloc mic, de a face un pas, oricît de ezitant, spre ceea ce unii dintre noi ne dorim, pur şi simplu. Adică spre lumea aia pe care o vedem doar de la distanţă. O lume pe care ne-o dorim prin preajmă, chiar dacă e adusă cu ambalajul şifonat şi cu mecanismele stricate de la trînteala transportului.

Există regizori debutanţi, scenarişti, actori, scenografi, cameramani, tehnicieni – oameni de cea mai bună calitate şi cu mare pasiune pentru meserie – care trăiesc în condiţii proaste, nedrepte, triste. Nu din cauza selecţiei naturale care împarte lumea în învingători şi învinşi. Nici vorbă de aşa ceva. Ci din cauza unui spaţiu în care orice disciplină artistică e privită ca o lăutăreală ieftină, la dispoziţia baştanului. Unul dintre extrem de puţinele momente cînd un tînăr poate lua „o gură de vis“ care să-l ţină „în viaţă“ poate fi o asemenea gală. Şi lucrul ăsta nu e aplicabil doar la tineri. Ci la orice artist, în general. Poate fi una dintre foarte rarele ocazii în care îţi alimentezi speranţa şi puterea de a merge mai departe. O şansă rară de a fi văzut, remarcat, ţinut minte, în aşa fel încît, poate, la un moment dat, măcar o dată, să nu fii tratat ca lăutarul de la nuntă. Iar lucrul ăsta, sărbătoarea meseriei, a breslei, nu se poate face decît asumînd complet faptul că totul poate părea total ridicol şi poate fi supus unor critici cumplit de aspre, în condiţiile în care, la noi, sublimul şi derizoriul nu au o graniţă precisă care să le separe, măcar un pic.

Ştiu că m-am contrazis. Am făcut-o cu bună ştiinţă. Hiperatenţii de serviciu pot să stea liniştiţi. Am vrut doar să spun, mai mult sau mai puţin inspirat, că, indiferent de care parte a convingerii sîntem, e esenţial să „ţinem de steag“. Unii să facă filme, gale, lansări, alţii să le critice, iar alţii să meargă să le vadă. Sănătatea fenomenului, fie ea şi şubredă, vine şi dacă vorbim despre ea. Mai bine sau mai prost. Măcar aşa se mai ia capacul de pe oala de ciorbă a fiecăruia. Iar circulaţia aromelor e o parte frumoasă şi esenţială a vieţii de bloc. Şi de cartier. 

Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.

Mai multe