Cîrciuma adevărată

Pe Fănuş Neagu l-am auzit prima oară, pe la începutul anilor ’80, vorbind despre portughezi. Fusese la Lisabona şi observase felul lor relaxat de a fi. „Nu fac altceva decît să bea vin verde şi să înjure guvernul“ – povestea scriitorul unor amici de pahar din România lui Ceauşescu. I-a întrebat atunci pe portughezi ce le-a făcut guvernul lor, de-l înjurau aşa. I-au răspuns că orice guvern trebuie înjurat, din principiu. De la Revoluţia Garoafelor însă, cred că nici un guvern nu le-a făcut portughezilor ce ne fac nouă guvernele mai tot timpul: o încercare aproape fără pauză de a ne sta în spinare şi uneori chiar pe grumaz. Noi cum ar trebui oare să vorbim despre ele? Dacă ar fi să mai facem o comparaţie, culmea e că, la un sondaj organizat printre portughezi, Salazar, dictatorul care i-a condus timp de decenii, a cîştigat post-mortem două titluri contrare, cel mai bun portughez din istorie şi cel mai rău portughez din istorie, în acelaşi timp. Poate că la fel s-ar întîmpla şi la noi cu Ceauşescu. Dincolo de acest amănunt, de asemănările de limbă (cu sonorităţi similare explicabile de către lingvişti prin aceea că şi noi, şi ei n-am format ca popoare la marginile Imperiului Roman) şi de faptul că şi ei, ca şi noi, au un cuvînt pe care-l cred unic în lume, intraductibil, şi anume saudade (care se traduce totuşi în română cu „intraductibilul“ nostru dor), orice alte comparaţii pe care unii le mai încearcă mi se par complet exagerate. De la gradul de dezvoltare, nivelul de trai şi pînă la mentalităţi, diferenţele sînt enorme. Şi dacă ar fi să reduc deosebirea la esenţă, aş spune că ei se află într-o etapă tîrzie de civilizaţie, iar noi într-una incipientă. Ei sînt o fostă mare putere colonială, noi nici nu ştim încă prea bine ce sîntem. Introducerea asta, ştiu, nu pare să aibă vreo legătură cu cîrciumile. Şi totuşi.

Un ghid portughez ne-a învăţat cum să alegem cîrciuma, aşa încît să nu ne păcălim. Ne-a spus că trebuie să fie mică (cîteva mese) şi întunecoasă, nimic fastuos. Meniul zilei să nu depăşească 12 euro şi să fie scris de mînă, nu tipărit, pentru că aşa se vede că oamenii au gătit în ziua aceea ce au găsit mai proaspăt la piaţă şi că nu-ţi servesc alimente congelate pe care le ţin permanent şi pe lista tipărită. De asemenea, spunea ghidul, cîrciuma nu trebuie să fie, bineînţeles, lîngă obiective turistice importante. Am urmat recomandarea, care ni s-a părut de bun-simţ, şi nu ne-a părut rău.

Ştiu că pe lume există cîrciumi fenomenale, restaurante la modă, localuri de fiţe sau cîrciumi tradiţionale, restaurante unde se mănîncă preparate moleculare sau locuri în care se servesc mese copioase.

Ei bine, dar cînd n-ai o întîlnire de afaceri şi nici nu vrei să experimentezi cine ştie ce, cînd nu eşti snob sau nu vrei să epatezi pe cineva invitîndu-l la o cină specială? Cînd pur şi simplu ţi-e foame şi vrei să-ţi gătească cineva ca acasă, să te simţi comod şi nestingherit? Atunci e tocmai bun exact genul de local de care vorbeam. Lisabona e plină de ele: cu mese şi scaune simple din lemn, cu feţe de masă în carouri cît se poate de banale, cu o tejghea de pe sub care apare un fel de „mamaie“ uşor gîrbovită, dar veselă, care îţi ia comanda ca şi cum ai fi nepotul ei şi care, chiar dacă nu ştie nici limba ta şi nici cu engleza nu se descurcă, deşi încearcă, ştie parcă ce le place tuturor semenilor ei, în a căror slujbă şi-a pus oricum toată viaţa, ca o furnică.

Nu te deranjează nici toaleta mică, nici chiuveta, săpunul şi oglinda aflate, din lipsă de spaţiu, chiar printre mese. Îţi spui că nici un arhitect n-ar reuşi să dea atîta naturaleţe unui decor. Într-o asemenea cîrciumă, supa de varză, carnea grasă de porc cu fasole şi vinul ordinar de masă sînt la locul lor. Şi te lingi pe degete.

La noi, un astfel de loc s-ar numi „bombă“, iar unui om cît de cît conştient i-ar fi, pe bună dreptate, cam teamă să-l frecventeze. La ei, localurile de acest fel sînt pline de lume de toate categoriile. Acolo probabil că portughezii beau vin verde şi îşi înjură guvernul, aşa cum zicea Fănuş Neagu. Ideea de restaurant în România e încă asociată cu o oarecare ceremonie, cu cheltuiala (cu risipirea banilor adică), cu petrecerea, cu distracţia, cu păcatul chiar, şi mai greu cu normala necesitate de a mînca. Iar „bombele“ sînt asociate cu pericolul, cu hoţia patronului, cu lipsa igienei, cu mîncarea dubioasă. Cîrciumi ca în Portugalia sau ca în Grecia, de exemplu, simple, dar bune, nu fac parte din peisajul nostru curent, sînt rare. N-avem, adică, localuri nenumărate în care să înjurăm guvernul şi iată că nici n-am ajuns la concepţia, pe scară populară, că e mai sănătos să înjuri guvernul, fie şi numai din principiu, decît să-l lauzi. E o racilă din comunism? Mă tem să nu fie şi mai de demult… Să nu fie de la diferenţa aia de stadiu civilizaţional de care vorbeam la început.

Foto: adevarul.ro