Ciocnirea muștelor

29 iulie 2020   TÎLC SHOW

Trebuie să recunosc că, încă de la apariția ei, așa-numita „linie de demarcație Huntington” mi-a fost neplăcută. Cred că, dacă vrei, poți găsi oricînd argumente în favoarea acestei teorii, dar, în același timp, sînt convins că, la fel de bine, poți găsi și tot atîtea contraargumente. Mi-aduc aminte că pînă și Ion Iliescu a declarat la un moment dat că, de cîte ori au avut ocazia, românii au ales Europa, din care întotdeauna s-au considerat ca făcînd parte. Astăzi, te poți întreba pe bună dreptate de ce ar fi Ungaria (țară trecută de Huntington de partea „occidentală” a liniei) mai europeană sau mai atașată de valorile occidentale și democratice decît România (plasată la est de amintita linie). Știm bine ce probleme creează regimul lui Viktor Orbán în Europa. Celebra separație s-a făcut pe criterii religioase, dar ea nu împiedică România să fie în momentul de față un membru mai loial Uniunii Europene și alianței NATO decît vecina sa de la vest. Însă chestiunile de genul acesta nu par a fi niciodată stabile sau definitive, se pot schimba oricînd, depinzînd de permanentele oscilații politice. Limitele trasate de strategi și politologi nu sînt, în fond, decît niște creații subiective, care poartă amprenta propriilor lor orizonturi culturale, interese și impresii de moment. Criteriile după care sînt gîndite astfel de limite pot fi extrem de diferite și, în consecință, liniile de separație pot varia și ele extrem de mult. Din nefericire, dincolo de teorii, avem în istorie și exemple de nenumărate tratate care au fixat frontiere arbitrare, separînd în mod fizic țări, orașe, străzi, oameni și familii, fără nici o noimă.

Coborînd însă din înălțimile rarefiate ale analizelor geopolitice, în momentul de față mă preocupă o linie de separare cu totul nepolitică. De fiecare dată cînd traversezi Germania și Austria dinspre vest, pînă pe la Viena poți constata că, pe timp de vară cel puțin, parbrizul mașinii rămîne curat ca lacrima (chiar și la vitezele nelimitate de pe autostrăzile germane). Culorile pădurilor, dealurilor și cîmpiilor sînt foarte vii și proaspete. În Ungaria, în schimb, totul devine spălăcit și prăfos. Trecînd însă peste culori și alte impresii subiective, chiar și la viteze limitate, parbrizul începe să se umple de urmele concrete ale insectelor. În Ungaria, șoferul are nevoie de un gest în plus: trage frecvent de maneta prin care stropește parbrizul, încercînd de zor să evite obturarea completă a vizibilității. Un lucru pe care nu-l făcea în Germania sau în Austria. Borșul de pe geam pare să marcheze o nouă regiune în care a intrat. Mizeria asta continuă, evident, și în România. Cine doarme peste noapte la Arad va descoperi și cum automobilul se acoperă de un strat subțire de praf, ceva ce nu se întîmplă în Austria sau Germania. Un Huntington naturalist și nu politolog ar trage, poate, o limită de demarcație undeva între Viena și Budapesta: limita insectelor care se storcesc pe parbriz. Culmea e că linia cam coincide cu granița maximei extinderi a Imperiului Otoman din secolele al XV-lea și al XVI-lea, cînd Ungaria era pașalîc, iar Țările Române plăteau bir sultanilor. Cam tot pînă pe acolo s-a întins și teritoriul ocupat de sovietici după cel de-al Doilea Război Mondial. Te poți întreba, astfel, dacă nu cumva turcii au eșuat de două ori în fața Vienei, iar rușii s-au retras repede din zonă tocmai pentru că acolo nu mai erau muște, țînțari și alte tipuri de gărgăuni.

Asociat cu această chestiune, descoperi și că spre est, începînd din Ungaria, deși culorile peisajului pălesc, așa cum spuneam, miasmele se intensifică. Toaletele încep să capete iz. Aș spune că Austria are cele mai curate toalete din Europa, deși, dacă e să te iei după Thomas Bernhard, nu întotdeauna a fost așa (în 1985, scriitorul invoca, în romanul său Vechi maeștri, necesitatea unei „reforme a toaletelor” din Austria). Ei bine, dacă reforma a avut loc, cum se pare, ea s-a oprit în mod clar la granița estică. În Ungaria, rămîne întrucîtva similară doar taxa care se percepe în benzinării, 100 de forinți, ceva mai mică față de cei 50 de cenți din Austria (care acolo însă ți se returnează dacă și cumperi ceva). Fiindcă, spre deosebire de eurocenți, de forinți e mai greu să faci rost, de multe ori trebuie „să te descurci” cumva în țara lor sau să te ții pînă în România, unde condițiile sînt asemănătoare, dar măcar treaba e gratuită și nu e nevoie să te cauți prin buzunare de tot felul de monede.

În fine, linia de demarcație a curățeniei toaletelor de pe șosele o urmează destul de fidel pe cea legată de insecte, ceea ce mă face să cred că studiul ciocnirii civilizațiilor ar putea fi îmbunătățit printr-un studiu specific al ciocnirii muștelor de parbriz.

Mai multe