Ciobanul, xenofobia și economia de piață
– Păi, cum adică nu faceţi negustorie? îl întreabă, mirat, A. pe cioban, stînd de partea cealaltă a tarabei.
– Eu vînd produsele mele! se revoltă acesta.
– Şi atunci, negustorie ce ar însemna?
– Negustorie înseamnă să iei de la altul şi să vinzi pe piaţă, asta-i negustorie! Eu am carnet de producător, eu nu sînt hoţ din ăia...
Acest fragment de interviu, realizat de un jurnalist la Tîrgul Ţăranului din Bucureşti, îmi aduce aminte de multe alte scene similare în care ţărani, deveniţi „mici producători“, se împotriveau, uneori de-a dreptul jigniţi, să fie amestecaţi cu „negustorii“. Şi aproape totdeauna sfîrşeau prin a-i înjura pe aceştia din urmă.
Povestea are însă origini mult mai vechi, fiind un soi de fosilă vie de arheologie socială, spectaculoasă tocmai prin dăinuirea ei încăpăţînată. Repulsia „ţăranului“ faţă de „negustor“ pare să se înscrie astfel în practicile mult mai vechi de marginalizare strategică a „meşteşugarilor“ de către societatea noastră ţărănească – şi nu doar a noastră.
Vorbind despre diviziunea socială în cadrul obştei devălmaşe, după ce descrie pe îndelete „mandatarii satului“ (oameni aleşi dintre săteni pentru a se ocupa de anumite treburi globale ale satului, de la vaci şi fîntîni pînă la alte „isprăvnicii“), Henri Stahl se opreşte şi asupra meşteşugarilor. „E vorba aici despre o categorie foarte diferită – ne atrage atenţia sociologul. Şi aceasta mai ales deoarece aceştia reprezentau un alt mod de viaţă, un alt sistem economic faţă de cel al ţăranilor.“ Meşteşugarul reprezenta astfel, oriunde şi sub orice formă apărea în sat, „străinul interior“, cel de care aveai nevoie, dar de care trebuia să te fereşti, în acelaşi timp. Şi aceasta pentru un motiv fundamental: a-ţi cîştiga traiul altfel decît din munca pămîntului era pentru ţăran, prin definiţie, ceva straniu, conferindu-ţi inevitabil statutul de străin, de ontologic diferit.
Un joc de copii, cules de Elena Niculiţă-Voronca pe la începutul secolului trecut, merge şi mai departe. Un copil, reprezentîndu-l pe lup, este scos în afara grupului celorlalţi copii, care reprezintă oile. Pentru a reveni în grup, „lupul“ îi ademeneşte pe copii cu următoarea promisiune: „Primiţi-mă în sat, că o să vă fac ciuboţele!“ Metaforic, tot ce era de spus este spus în acest joc: incluziune şi excluziune, ospitalitate şi ostilitate, dar şi contra-dar şi tot ce mai doriţi. Pe scurt, meşteşugarul este lupul printre oi – dar un lup care se poate dovedi util şi ca atare poate fi primit în sat. Cu o condiţie: să nu uiţi niciodată că lupul îşi schimbă părul, dar năravul ba!
Un repertoriu divers de rituri, reprezentări şi zicători înconjoară aceşti meşteşugari – fierari, morari, cîrciumari etc. –, semnalînd riscul pe care îl reprezintă dincolo de aparenţele benefice. De multe ori, ei sînt străini: fierarii sînt ţigani, cîrciumarii sînt evrei... Să însemne deci că ţăranii români sînt xenofobi de la mama lor, că asta este o trăsătură funciară a acestora? Ar fi puţin hilar. Măcar pentru faptul că morarul, de pildă, este de regulă român, fiind totodată înconjurat de şi mai multă prudenţă, în cazul său adăugîndu-se la motivele de reticenţă şi martiriul la care supune sacrul bob de grîu.
Dacă xenofobie înseamnă doar teama de străini, indiferent de ce înţelege un popor sau altul prin aceasta, atunci da, şi ţăranii români sînt xenofobi, la fel ca orice altă populaţie pre-naţională. Dacă avem în vedere însă sensul modern al termenului, care se raportează la o alteritate etnică sau naţională clar conturată, ei bine, atunci românii au trebuit să aştepte şi ei inventarea naţiunii pentru a deveni xenofobi în acest sens. Două sensuri distincte în aceeaşi teacă semantică s-ar putea însă să ne încurce...
Străinul „tradiţional“, pre-modern, făcea mai degrabă obiectul unei negocieri mai mult sau mai puţin ritualizate a ospitalităţii şi ostilităţii decît pe cel al unei uri apriorice. Dar şi în această privinţă, ţăranii erau foarte reticenţi chiar şi între ei: Cel cu masa să poftească / Cel chemat să nu-ndrăznească! – avertizează o zicătoare culeasă de Zane. Şi tot în culegerea sa putem găsi şi alte avertismente împotriva ospitalităţii nesăbuite: cînd eşti chemat la masă, mai bine te duci cu burta plină; cheltuielile ospitalităţii te lasă cu buzunarul gol etc.
Existau, în consecinţă, nenumărate modalităţi de a-l pune la încercare pe străin înainte de a te hotărî să-l „omeneşti“ – adică să-l faci om ca tine. Adică sedentar, om al pămîntului, pe scurt, Om adevărat. Un ritual fascinant spune multe în această privinţă: în unele sate exista obiceiul ca primul supt al nou-născutului să fie oferit de o femeie străină aşezată pe un sac de făină; în unele cazuri, aceasta trebuia să fie o ţigancă.
Xenofobie, veneraţie? Întrebarea este fără rost. Străinul era prezent sub cele mai diferite înfăţişări pretutindeni în afara – şi chiar în interiorul – comunităţilor „tradiţionale“, iar ospitalitatea era diplomaţia curentă de raportare la acesta, care putea duce, după caz, la asimilare, la convieţuire paşnică sau la ostilitatea războiului sau a îndepărtării. Referinţa de bază rămînea totdeauna ontologia proprie; iar în cazul nostru aceasta era aceea de ţăran, adică de om al pămîntului. Semnificativ, din toată această poveste, rămîne faptul că ceva din această referinţă pare să mai dăinuie încă în inconştientul unora dintre oamenii noştri de la ţară. Ceea ce poate fi interesant pentru turism, dar problematic pentru economia de piaţă...
Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte a sa este Sfîrşitul jocului. România celor 20 de ani, Editura Curtea Veche, 2010.