Cine spiţează spiţe, vara cînd e cald
Căldură mare, într-o miercuri, aproape de orele prînzului. Nebunul acela de copil intrase cu roata bicicletei lui, abia cumpărate, în spiţele bicicletei copilului meu, cică de încercare, să vadă „cum buşeşte“ bicicleta lui. Rupsese o spiţă, iar roata bicicletei copilului meu se descentrase. Cînd se descentrează, nu mai funcţionează bine nici frîna şi e musai s-o repari cît mai repede. Fusesem la magazinul de unde o cumpărasem. Îmi spuseseră că n-au spiţe de mărimea aceea şi să mai vin peste două zile. Acum eram peste două zile şi umblam cu bicicleta rabatabilă în portbagaj. „Aţi primit spiţe de 24?“ Dar erau alţi vînzători şi nu mai ştiau absolut nimic. L-au chemat pe cel din spate, care se ocupa cu reparaţiile. Un tip lent care se făcea că nu aude mai nimic (sau poate chiar nu auzea). Se tot ştergea pe frunte cu dosul palmei şi îmi arunca o privire tîmpă. În cele din urmă, mi-a spus să aduc bicicleta. Am scos-o din portbagaj şi am tîrît-o pînă în faţa magazinului. Cînd a văzut-o, a exclamat: „Ah, păi, cum să am aşa ceva! Cine v-a spus să veniţi la noi?“. Era clar. Am urcat bicicleta înapoi în maşină şi am simţit cum îmi curg şiroaie de transpiraţie pe tîmple. Mai ştiam vreo două magazine pe Ştefan cel Mare. Aerul condiţionat abia dacă mai făcea faţă, termometrul arăta 37 de grade. Puţinii oameni de pe stradă mergeau cocoşaţi parcă de soare.
În cele din urmă, am ajuns în faţa magazinului pe care-l ştiam, dar, fiindcă n-aveam unde să parchez, am mai dat o tură. Pînă la urmă, am găsit un loc pe aleea din faţa Circului. În fond, puteam să folosesc şi bicicleta. Am scos-o din portbagaj, m-am suit pe ea şi am mers pînă la uşa magazinului. Eram lac de apă. Vînzătoarea mi-a ascultat povestea, a privit sceptică spre roata cu spiţa ruptă, după care mi-a spus să vorbesc cu băiatul din spate. Ceva mai vioi decît primul, tipul a scos imediat o ruletă, a măsurat spiţa şi apoi mi-a zis că nu crede să aibă aşa ceva. A început totuşi să caute într-o cutie de carton plină cu seturi de spiţe de toate mărimile. Din cînd în cînd, mai măsura cîte una şi dădea din cap nemulţumit. „Îmi pare rău, n-am“ a zis într-un tîrziu. „Şi eu ce-ar trebui să fac ca să-mi pot repara bicicleta? Să dau comandă pentru o spiţă?“ „Nu ştiu ce să vă spun, noi n-avem, şi asta pentru că nici nu ne-a trebuit mărimea asta pînă acum. Şi dacă nu ne-a trebuit niciodată, vă daţi seama că n-o s-o comandăm vreodată.“ Poate că şi căldura mi-a blocat orice reacţie. Dar mi-am adus aminte de cel mai postcomunist răspuns pe care-l auzisem cu ani în urmă, tot de la un magazin de biciclete. Mi se spărsese o roată şi îl întrebasem pe vînzător – dacă tot au atîtea biciclete de vînzare, de ce nu vînd şi camere de cauciuc potrivite pentru roţile lor. Atunci a răsărit patronul şi mi-a răspuns: „Noi vindem ce vrem noi, nu ce vreţi dumneavoastră!“. Mi s-a părut cel mai perfect slogan comercial al vremurilor noastre.
În sfîrşit, am plecat, tot pe bicicleta care făcea hîr-hîr cu roata ei descentrată, şi m-am îndreptat fără nici o speranţă către un alt magazin pe care-l ştiam pe undeva pe vizavi. Am intrat trăgînd bicicleta de coarne. M-a întîmpinat o femeie blondă, între două vîrste, cu pantaloni negri mulaţi pe picioarele groase. Eu am început să-mi spun poezia. „Nuuu“ a răspuns ea după ce s-a lămurit despre ce e vorba. „Nu găsiţi aşa ceva pe la magazine. Dumneavoastră aveţi nevoie de un spiţer.“ Căldura... Mi-am zis că m-o fi văzut congestionat la faţă. Să mă duc la spiţer, la farmacie adică, să-mi iau tensiunea? Dar era un cuvînt din poveşti. Nu cumva femeia vorbea de ăla care se pricepe la spiţe? Observîndu-mă încurcat, mi-a explicat: „La cineva care spiţează.“ „Ahh, există?“ „Da, eu ştiu unul pe Dorobanţi. De la benzinărie, imediat la dreapta. Numa’ să nu vă ia prea mult, că pe Dorobanţi, deh... ştiţi cum e.“
M-am urcat din nou pe bicicletă şi m-am întors la maşină. Am pornit spre Dorobanţi şi am descoperit mica prăvălie, dar acolo... iar probleme cu parcarea. Am găsit loc la vreo două sute de metri. N-am mai scos bicicleta şi m-am dus pe jos. Am intrat într-o curte unde m-a întîmpinat un tip înalt cu părul scurt şi alb. „Ce problemă aveţi?“ „O spiţă.“ „Unde?“ „La bicicletă.“ „Care?“ „E-n maşină.“ „Ce aşteptaţi de n-o aduceţi încoa’?“ „Păi, aveţi?“ „Cum să n-avem.“ „Cît costă?“ „Dacă-i spiţă, trebuie centrată roata şi face 20 de lei, plus spiţa, un leu cincizeci. O facem pe loc.“ M-am dus după bicicletă pe asfaltul încins. Două sute de metri dus, două întors... pe ea, hîr-hîr.
Nici n-am apucat s-o bag bine în curte că băieţii ştiau deja că e roata din spate. La o vedere mai atentă, au descoperit chiar mai multe: „Sînt chiar două spiţe rupte. Costele, apucă-te şi centrează, dacă o faci mai repede decît mine, ai o îngheţată gratis.“ Trei oameni forfoteau neîncetat în curtea aceea cimentată şi fierbinte. Într-un colţ mergea un televizor cu Să te prezint părinţilor. Mecanicii mai trăgeau cîte o privire şi comentau: „Cum se vede că-s aranjate prostiile astea...“. Costel dăduse deja roata jos. I-a schimbat spiţele în cîteva minute şi a pus-o pe furca de centrare. Atunci am văzut pentru prima dată ce înseamnă să „spiţezi“. Cu o cheie în formă de fluture, s-a apucat să strîngă spiţele, una ici, alta colo, după cum îi arăta furca. Le încerca apoi cu mîna, să vadă cît sînt de întinse. Era ca şi cum ar fi acordat o vioară. Meserie adevărată. Nu ştiu dacă şi-a cîştigat îngheţata de la şef, dar pînă la urmă i-a ieşit cercul perfect şi, după 20 de minute, eu aveam roata centrată şi pusă la loc. Cu totul, m-a costat 25 de lei. Am ieşit în stradă şi simţeam că-mi fierb sandalele.