Cine o merită pe Maria?
Ea este Maria. Are cam la 25-30 de ani. A terminat facultatea, un masterat, face și un doctorat. A lucrat deja cîțiva ani, nu e novice. A fost apreciată pe unde a umblat. La tinerețea ei are și putere de muncă. O și duce capul. E genul ambițios, muncitor, care vrea, ce-i drept, să se și afirme. Dar nu invaziv, nu dînd din coate pentru a-i îndepărta pe alții. A dat concurs și a prins un post de titular la oraș, că a fost prima. Liceu bun. Ce să-ți mai dorești? Profă de matematică. Dar noi vom zice mai departe că e de română, că la asta ne pricepem, cît de cît.
Cînd a ajuns în școală, n-a comentat la nimic, a luat fix clasele care i s-au dat. Gimnaziu mai mult, a V-a, ceva clase de a VII-a și de a VIII-a, poate ceva clase de-a IX-a, liceu. Nu era cazul să ridice pretenții, că doar era nouă. Și oricum simțea că e OK. Școală mare, cu catedră numeroasă, bașca directoarea însăși profesoară de română. Nu și-a făcut gînduri, știa că oricum se va strădui să facă lucrurile cît mai bine. La urma urmei, o pasionează chestia asta, atît specialitatea, cît și profesia în sine. Îi place româna și îi place să fie profă. Îi plac și ăștia mici, că îs vii și ea se descurcă bine cu ei. A constatat apoi că una dintre clasele de a VIII-a e praf, că elevii ăștia nu știu nici subiectul și predicatul, că nu-i ajută coeficientul, dar nici nu s-a lucrat cu ei foarte temeinic. Nu-i nimic, pune ea osul și va ieși ceva bun. Într-a V-a îl are și pe băiețelul unei colege de catedră. Foarte bine, ce? Plus încă vreo doi copii sau nepoți de profesori de română de prin alte școli. Ea a studiat serios programa școlară după care se lucrează, nouă și cu o viziune substanțial diferită față de cea veche, ba chiar cu noutăți științifice semnificative, mai ales la gramatică, în acord cu noua gramatică a Academiei Române. Nu-i stres, Maria e la curent.
La un moment dat, cîndva prin toamnă încă, se trezește cu directoarea în asistență. Nici o problemă. Maria își ține lecția, aprecierile directoarei la analiză sînt pozitive. Dar, printre altele, directoarea afirmă că a realizat inspecția ca urmare a unor plîngeri repetate ale colegelor care au copii în clasele la care predă Maria. Maria se miră. Sînt plîngeri scrise? Nu, nu, doar așa, nemulțumiri formulate oral, iar ea, directoarea, a venit mai ales pentru a le închide gura, cum s-ar zice.
Maria își vede de treabă în continuare. La un moment dat, participă și la ședințele cu părinții. Explică părinților noua viziune curriculară, ce aduce nou programa școlară actuală în raport cu cea veche. Un părinte mai coleric însă îi reproșează vehement faptul că nu predă elevilor tot ceea ce ține de verb. Maria îi explică: în clasa a V-a nu se fac decît modurile indicativ și imperativ, iar cele ce înainte se numeau moduri nepersonale se numesc acum forme verbale nepersonale, dintre care în clasa a V a se predau doar două, infinitivul și participiul. Diriginta, vrînd să aplaneze, după cum se exprimă, afirmă că, totuși, Maria ar putea să le dea elevilor mai multe teme pentru acasă. Maria se miră. De ce să le dea teme mai multe? De ce să îi încarce? Nu aceasta e viziunea în noua paradigmă curriculară și, la drept vorbind, nu asta recomandă științele educației.
Mai trece ceva timp. Cînd și cînd, directoarea îi mai spune că, după părerea ei, Maria nu predă cum trebuie, că a verificat caietele elevilor și ar fi trebuit să îi pună să conjuge mai multe verbe (vreo 20-30) ca să își formeze automatisme. Că nu ar fi trebuit să predea analogic, ci descriptiv, adică obligatoriu să ia fiecare timp verbal separat, nu să le compare. Maria îi explică: noua programă indică tocmai predarea analogică și nu recomandă predarea descriptivă. Directoarea se arată în continuare nemulțumită, fără a aduce argumente, ci doar sub formă de impresie. Are grijă să plaseze cîte o vorbă din cînd în cînd, să privească chiorîș, să strîmbe din nas. Maria simte presiunea tot mai disconfortabil. Ocazional, alte colege din catedră, poate mamele elevilor cărora Maria le predă, formulează nemulțumiri despre faptul că nu se predau toate modurile verbale sau despre faptul că formele verbale nepersonale nu se mai numesc moduri. Maria explică, încearcă. Argumente are.
Mai trece o vreme, mai trec și olimpiadele școlare, elevii au rezultate bune, obțin și niște distincții. Mariei, la un moment dat, îi vine și inspectorul școlar în asistență: inspecție pentru pregătirea gradului al II-lea. La inspecție, directoarea nu asistă. Merge directoarea adjunctă. Lecțiile sînt frumoase, iar inspectorul le analizează subliniind eficiența acestora, lăudînd cunoștințele și competențele elevilor, calitățile Mariei. Totuși, directoarea, care nu asistase la lecții, menționează că are o rezervă: Maria nu dă destule exerciții și teme elevilor. Ulterior, îi spune Mariei că oricum mai sînt părinți care își manifestă nemulțumirea și care vor cere, probabil, schimbarea ei de la clasă. Un „sînt părinți“, așa, în general. Și un „vor cere schimbarea“, așa, în general, fără vreun argument metodico-științific.
Maria e profesoară de matematică. Sau profesoară de română. Sau profesoară de chimie. A venit în școală cu entuziasm. Și fără gîndul de a submina pe cineva. S-a trezit într-o poveste pe care nu o înțelege. Într-un film prost. Cu colegi frustrați și nemulțumiți de viață în general, într-un mediu toxic, în care funcționează amenințarea voalată, subtilitatea desconsiderării, subminarea autorității profesionale, discreditarea colegului de bancă. Voi ce-ați face în locul Mariei? Unde v-ați duce? La inspectoratul școlar? Sau într-o altă țară, unde oamenii sînt fericiți cu viețile lor și nu își varsă umorile în spațiul profesional, taman în defavoarea unei educații de calitate, calme și calde, echilibrate? Cine o merită pe Maria?
Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română.
Foto: Stanley Kubrick