Cine ne sînt dascălii?

„Care credeţi că a fost cel mai performant ministru al Educaţiei din ultimii 22 de ani?“ – se întreabă într-un foarte recent studiu coordonat de colegul meu, Alfred Bulai, vizînd cadrele didactice din ţară. Răspunsurile detaşează net trei candidaţi: Daniel Funeriu (25%), Ecaterina Andronescu (16%) şi Andrei Marga (16%). Restul plutonului rămîne mult în urmă, cu scoruri nesemnificative. Urmează apoi întrebarea opusă: „Care credeţi că a fost cel mai puţin performant ministru al Educaţiei din ultimii 22 de ani?“ Ei bine, răspunsurile sînt identice, în exact aceeaşi ordine: Funeriu (22%), Andronescu (18%) şi Marga (7%). De asemenea, cînd vine vorba despre legea actuală a învăţămîntului, opiniile sînt din nou simetric opuse: 41% consideră că este bună, 42% că este proastă; ceilalţi nu răspund...

Dincolo de ce ne pot spune aceste topuri despre „starea învăţămîntului“, ele m-au fascinat şi ca expresie simplă şi măsurabilă a polarizării, aproape în oglindă, a societăţii româneşti. La fel de simplă şi măsurabilă apare şi amplificarea, de-a lungul timpului, a acestei polarizări, de la Marga (anii 1997-2000) la Andronescu (anii 2000-2003 şi 2008-2009) şi pînă la Funeriu, care aduce la un maxim istoric această polarizare. Sau poate ar fi mai corect să spunem – care exprimă exacerbarea istorică la care a ajuns această polarizare în ultimii trei ani.

Cele două Românii din nou, conservatori şi progresişti, cripto-comunişti şi europenişti? Nimic din datele existente nu poate susţine această grilă de lectură devenită panaceu hermeneutic. Imensa majoritate a dascălilor este astfel de acord cu introducerea unui sistem de calificare în vederea ierarhizării unităţilor de învăţămînt, iar accentul pus pe cercetare şi încurajarea competiţiei arată că ele sînt, de departe, cele mai apreciate aspecte ale legii actuale. Ceea ce condamnă ei sînt însă frecvenţa schimbărilor şi incompetenţa implementării (72%), exprimarea confuză şi incoerenţa (49%), precum şi măsurile adiţionale la lege (32%). Pe de altă parte, pentru marea majoritate, criteriile de calificare şi ierarhizare sînt principala problemă (71%), pentru 70% dintre profesori cel mai important criteriu fiind calitatea predării, practic neglijată de lege. Numărul de articole ISI, fetişizat de actualele reglementări, se află pe penultimul loc în ierarhia profesorilor. De asemenea, dacă aceştia susţin masiv importanţa cercetării, 90% consideră şi că statul ar trebui să investească deci mai mult în cercetarea universitară, iar 82% apreciază că, aşa cum funcţionează în prezent, aceasta nu răspunde nevoilor societăţii. Nu există, deci, o Românie a profesorilor „leneşi“, speriaţi de concurenţă sau de performanţele în cercetare ale colegilor. Ceea ce îi nemulţumeşte nu sînt aceste valori, preluate din Occident, ci modul lor de implementare, care seamănă prea mult cu veşnicele „forme fără fond“.

Dar, dincolo de aprecierile, aspiraţiile şi nemulţumirile legate de starea învăţămîntului românesc, cine ne sînt dascălii, care este orizontul valoric mai larg al acestor modele efective? (chiar dacă poate nu şi eficiente!)

Am întrevăzut deja ceea ce pare a fi o caracteristică probabil mult mai generală: cînd e vorba de a pune un diagnostic şi de a identifica problemele României, se ajunge la un consens major; imediat însă ce vine vorba de atitudini şi soluţii, dascălii se împart şi ei în două tabere ireconciliabile. Dincolo de statistici, oricine lucrează în învăţămînt ştie că aceste tabere refuză – sau sînt incapabile – să mai dialogheze.

Sensibilităţile social-morale ale dascălilor sînt însă mult mai puţin polarizate, conturînd un peisaj axiologic dominant. Astfel, de pildă, majoritatea este de părere că diferenţele între venituri ar trebui să fie mai mari pentru a încuraja efortul individual (55% faţă de doar 18% care înclină spre diferenţe mai mici de venit). În aceeaşi direcţie merge şi convingerea că proprietatea privată ar trebui să se extindă şi să se dezvolte (58% faţă de doar 17% care înclină spre o dezvoltare a proprietăţii de stat). Chiar dacă distanţa este ceva mai redusă, procentul celor care preferă un stat minimalist este şi el de peste două ori mai mare decît al celor care consideră că statul ar trebui să îşi asume mai multă responsabilitate pentru bunăstarea fiecăruia. Majoritatea fiind lefegii la stat, nivelul salarizării în învăţămînt şi-a spus probabil cuvîntul în această privinţă, fără a afecta însă semnificativ balanţa opţiunilor strategice.

Religia ocupă un loc aparte în acest profil al dascălilor. Astfel, doar 11% declară că religia nu este importantă în viaţa lor cotidiană, pentru o majoritate de 57% ea fiind declarată ca foarte importantă. Mai mult, 36% dintre profesorii noştri universitari consideră că ar fi bine dacă funcţiile publice ar fi ocupate mai ales de oameni credincioşi. Profesorii de liceu sînt şi mai radicali: 73% susţin forma actuală de predare a religiei în şcoli, din restul de 27%, majoritatea optînd pentru varianta de istorie a religiilor. Doar aproximativ 3% dintre toţi dascălii de liceu consideră că religia nu îşi are locul ca materie în învăţămîntul preuniversitar.

Fără a cădea în ispita categorizărilor pripite, s-ar părea totuşi că „ideologia“ dominantă a dăscălimii noastre este un soi de dreaptă conservatoare, cu un extrem de mare ataşament declarat la religie, şi cu pusee greu stăpînite de naţionalism: jumătate dintre profesorii ciclului preuniversitar, de pildă, este împotriva dreptului minorităţilor de a avea un învăţămînt preuniversitar în limba maternă.

Nu comentez, doar constat...

Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Sfîrşitul jocului. România celor 20 de ani, Editura Curtea Veche, 2010.