Cine mai pleacă din România?
Cine nu te-aștepți. Din ce în ce mai des și mai surprinzător. Din ce în ce mai categoric și mai senin. Și nu mai e, de o bună bucată de vreme, doar o plecare spre un orizont mai prosper. Ci o profundă renunțare. Ai zice că renunțarea și seninătatea nu prea se potrivesc, una lîngă alta, în registrul ăsta de cuvinte. Dar dacă, totuși, nu ești chiar tu în situația asta, dacă nu ai prieteni apropiați care au plecat în ultimii ani din România, tot găsești prin cercul larg de cunoscuți pe cineva care să se potrivească acestui portret. Cineva despre care poți să spui că a cedat și că a mărturisit o cu seninătate, lăsînd în urmă totul, aici, și alegînd să trăiască în altă parte.
Evident, categoria cea mai largă a celor care pleacă e încadrabilă în ceea ce am numi migrație economică, luînd în calcul toate etajele de înțelegere ale acestei formulări, de la oameni nemulțumiți de felul în care li se recunoaște munca aici, pînă la cei care se duc într-acolo luați de curentul fenomenului, de la cei fără o meserie anume, dispuși să muncească orice, pînă la cei cu calificări foarte înalte. Dar se pleacă din România, masiv, și în virtutea unei mișcări interioare a sufletului lumii de aici. Exercițiul plecării și al muncii grele, în alte țări, cu scopul de a te întoarce și de a o duce mai bine în țara ta, nu e deloc o noutate în povestea alcătuirii noastre. Sîntem un neam construit din multe influențe, cu multe piese care par că funcționează în contradictoriu, dar cu un motor interior care ne-a dus compatrioții în toate direcțiile în care se poate merge pe această planetă. De la oameni complet neștiuți pînă la figuri celebre, mulți români au pătruns în fibra istorică din care sînt alcătuite alte țări și alte culturi ale acestei lumi. Iar fenomenul acesta continuă și azi, cu asupra de măsură, căpătînd dimensiuni amețitoare.
Un anumit tip de obsesie (pentru unii), de vocație (pentru alții) a eșecului nostru ca neam, ne-a împins de multe ori să ne luăm lumea-n cap. De la explicațiile cele mai simple, de la nevoia de a cîștiga pur și simplu mai bine ca aici, pînă la afirmarea într-o cultură mai mare, și trecînd prin toate motivațiile posibile, de la curiozitatea elementară pînă la căutarea aventurii, ai noștri sînt de găsit prin toate colțurile acestei lumi. Și s-a mai plecat de-aici, nu o dată, din cauza demnității rănite sau călcate în picioare. Nici asta nu e o noutate. Însă felul de a înțelege azi demnitatea rănită e unul foarte nou. E ceva care face dintr-o anumită componentă a fenomenului plecării de azi un subiect nemaiîntîlnit pînă acum. În momentul în care trăiești pe un continent ajuns la un grad excepțional de înțelegere și dezvoltare a democrației, atunci cînd ești parte recunoscută a unui megamecanism statal, unde se găsesc civilizațiile cu care n-am fi sperat să vîslim în aceeași barcă, dar cînd demnitatea elementară are definiții variabile la tine acasă, e foarte greu să nu te-ncerce un soi de disperare. E foarte greu să nu te mai gîndești la obsesia noastră față de eșec, de renunțare, de resemnare. Simți că ai depășit și ultima barieră posibilă din căderea în abisul zădărniciei. Și-atunci apare un soi de seninătate, cu care pleci de-aici.
Pleacă mulți dintre cei pe care n-ai fi crezut vreodată că o să-i vezi făcînd așa ceva. Oameni care n-o duc rău, oameni care-și iubesc locul în care trăiesc și care nu se feresc deloc de la a se implica în mersul bun al comunității lor. Oameni care sînt – sau au fost – extrem de activi în a se construi pe sine ca pe niște cetățeni moderni ai lumii în care viețuiau. Oameni care sînt figurile tipice ale modelului civilizațional la care tînjim de atîta vreme. Aceasta e categoria nouă, cea care crește amețitor, cea care face din acest fenomen al plecării unul profund cutremurător și pentru temeliile sufletelor celor care rămîn aici. Pentru că seninătatea cu care-și iau lumea n cap mulți compatrioți are dimensiunile unei psihoze pe care o mai întîlnești doar în narațiunile din literatură și din film. E drept, dacă-ți pleacă în condițiile astea un cunoscut, un apropiat, ai senzația că ți s-a dărîmat cerul în cap. Tinzi să hiperbolizezi totul, să dai dimensiuni apocaliptice „fenomenului“, și din prăpastia depresiei să vezi lucrurile mult mai catastrofic decît stau ele în realitate. Tinzi să uiți că, totuși, unii spun că stăm cel mai bine, istoricește vorbind, că am făcut progrese enorme într-un timp foarte scurt, că sîntem o națiune tînără, care s a mișcat cu destul talent în ultima sută de ani. Și că, dacă ne-am vedea un pic din afara noastră, nu prea am avea motive de alunecare în asemenea abisuri ale ratării.
Sigur că lucrurile pot să stea și așa. Și sigur că ne putem contrazice, cu cifre și cercetări, pînă mîine. Sigur că putem să amintim imediat de faptul că măririle de salarii au redus drastic, să zicem, numărul medicilor care pleacă în străinătate. Însă, în timp ce ne contrazicem, giganticul robinet prin care acest popor curge în afara țării lui rămîne deschis. Se pleacă enorm și se renunță monstruos. Dincolo de orice argument, realitatea enormă a acestui fenomen e strivitoare. Cîtă vreme modelul social al elevului cu performanțe foarte mari la școală e, într-o covîrșitoare majoritate, unul al devenirii într-o „țară civilizată“, disputa cifrelor noastre se poate muta în fundal. Cîtă vreme acest model de devenire se poate traduce prin „Ne salvăm copiii trimițîndu-i în lumi mai bune“, cu greu mai prididește discursul care ne aduce aminte că ne-am mișcat bine ca popor în ultima sută de ani. Cu greu mai răzbate îndemnul de a sărbători Centenarul, cîtă vreme simți pe proprie piele că repertoriul lexical prin care-ți poți defini demnitatea e din ce în ce mai sărac și mai cețos.
Cătălin Ștefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.