Cine amenință independența magistraților?

Proiectul de lege privind desființarea Secției pentru Investigarea Infracțiunilor din Justiție (SIIJ) nu a fost avizat favorabil de către Consiliul Superior al Magistraturii (CSM). La solicitarea ministrului Justiției, proiectul a fost totuși aprobat de către Guvern și trimis spre dezbatere în Parlament. Surpriza a fost dublă: anterior, CSM avizase negativ propunerea de înființare a acestei secții în cadrul Ministerului Public, iar politicianul care este astăzi ministru blama la acea dată pe cei care promovaseră și, respectiv, votaseră inovația instituțională în lipsa avizului pozitiv al CSM. Dincolo de cheia ironică în care pot fi interpretate, faptele ascund atitudinea de neîncredere a magistraților față de puterea executivă și de cea legislativă: orice inițiativă a acestora din urmă este percepută ca fiind ostilă. Citite în această cheie, cele două avize negative ale CSM nu mai sînt o dovadă de inconsecvență, ci una de consecvență. Orice inițiativă a Guvernului sau a Parlamentului privind Justiția ascunde o capcană, deci trebuie să fie respinsă. CSM s-a opus atît la înființarea, cît și la desființarea SIIJ cu același argument: executivul și legislativul vor să subordoneze Justiția sau, mai direct spus, politicul atentează la independența Justiției. Ceața suspiciunii devine și mai densă, pentru că este alimentată și din cealaltă perspectivă: ori de cîte ori un ministru sau un parlamentar este investigat penal, acesta vociferează că procurorii și judecătorii acționează la comandă politică, abdicînd de la datoria lor de a afla adevărul și de a face dreptate,  pentru a deveni instrumentele unor răfuieli politice sau ale statului paralel, sintagmă la modă, împrumutată din alte zări, împreună cu un pachet de tehnici pentru manipularea opiniei publice. Cercul vicios al suspiciunii tinde să înlocuiască funcția de cooperare loială între puterile statului și funcția de control reciproc în limite constituționale.

România nu este altfel nici din acest punct de vedere. Sistemul democrației constituționale nu este nicăieri un perpetuum mobile. Alterarea raporturilor firești dintre cele trei puteri este o boală de sistem, dar nu una incurabilă. Principiul împărțirii puterii – formulare extinsă a principiului separației puterilor în stat – a fost o descoperire a teoriei politice, pe cît de simplă, pe atît de ingenioasă. Această teoremă de construcție instituțională este condiția necesară, dar nu suficientă pentru orice sistem de democrație constituțională. Viabilitatea unui asemenea sistem depinde nu doar de arhitectura instituțională, ci și de actorii care se află la fiecare intersecție a liniilor ei de forță. La nivel național, acești actori sînt magistrații, parlamentarii și demnitarii. Performanța  puterilor statului și raporturile dintre ele depind de competența instituțională și de integritatea acestor actori. Tensiunile și conflictele dintre cele trei puteri pot fi evitate sau, dacă deja s-au produs, pot fi rezolvate numai dacă magistrații, parlamentarii și demnitarii au competență instituțională și integritate. Oamenii îmbolnăvesc instituțiile și tot ei le pot vindeca.

Înființarea și, apoi, desființarea SIIJ au avut ca motivație oficială apărarea independenței Justiției, dar magistrații le-au perceput ca fiind amenințări împotriva independenței lor. Nu s-a contestat necesitatea unei structuri specializate pentru investigarea infracțiunilor din Justiție, ci s-a discutat modalitatea optimă de a situa această structură în cadrul Ministerului Public, astfel încît să se prevină folosirea  ei pentru a subordona Justiția. Au fost invocate argumente mai mult sau mai puțin convingătoare pentru situarea acestei structuri instituționale în cadrul DNA sau în afara acesteia. Dacă argumentele sînt construite numai la acest nivel, riscul este să se transforme această structură într-o minge de ping-pong, cu consecința ineficienței ei totale. Pînă la urmă, calitatea profesională și integritatea procurorilor care lucrează într-o asemenea structură sînt mai importante decît locul în care este situată aceasta.

Teama magistraților de a fi controlați prin declanșarea unor investigații împotriva lor sub pretextul săvîrșirii unor fapte de corupție este justificată pentru că au fost cazuri în care, după îndelungate perioade de urmărire penală sau chiar de judecată a unor procurori sau judecători, în dosarele respective s-a dispus clasarea sau achitarea. Dar traumele psihologice, afectarea gravă a reputației și blocarea carierei sînt efecte dureroase și ireparabile. Nu ar fi fost posibile astfel de cazuri dacă procurorii și judecători care le-au instrumentat nu ar fi săvîrșit erori profesionale sau, chiar mai rău, abuzuri.

Este un bun prilej de reflecție chiar pentru magistrați. Oricît de discutabile ar fi aproximările statistice, este ușor de imaginat că erorile profesionale sau abuzurile ar putea fi săvîrșite și în alte dosare, în care cei urmăriți sau judecați nu sînt magistrați. Dacă magistrații se tem de ei înșiși, acest sentiment se amplifică la nivelul societății și erodează grav credibilitatea Justiției. Dacă magistrații săvîrșesc erori sau abuzuri cînd urmăresc penal sau judecă alți magistrați, este probabil că acestea sînt mai numeroase în cazurile în care este vorba de persoane obișnuite, care nu se bucură de mijloace constituționale de protecție atît de puternice, cum sînt inamovibilitatea și independența. CSM și organele de conducere ale instanțelor judecătorești și cele ale parchetelor sînt responsabile, în egală măsură, pentru absența atît a analizei nuanțate a cauzelor care generează erorile și abuzurile judiciare, cît și a programelor necesare pentru înlăturarea sau diminuarea acestor cauze, indiferent dacă victimele sînt magistrați, parlamentari sau simpli cetățeni.

Pe bună dreptate, o prietenă – care a fost mai mulți ani judecător – mi-a replicat după precedentul articol că magistratura nu trebuie să fie doar o carieră, ci și o vocație.

Valeriu Stoica este avocat și profesor de drept civil la Facultatea de Drept a Universității din București.