Cînd plînge viţa-de-vie
„Fata cînd prin cununie
Capătă un bărbăţel,
Dînsa trebuie să ştie,
Deşi se face şi altfel,
Că bărbatul care-o ia,
O ia numai pentru el.“
–
Molière,
Îi plăcea să joace teatru. Se dusese vestea în Televiziunea Română despre o ţărancă din Grid, foc de deşteaptă, care a jucat Molière. „Şi acum, dacă ar veni cineva în sat să puie o piesă la Cămin, eu m-aş duce şi i-aş cere un rol, orice, atît de mult mi-o plăcut să joc teatru, aş fi vrut să studiez teatrul... să învăţ...“
„Dorina este mătuşa mea şi locuieşte la ţară. Ea este una din persoanele mele dragi. Ne înţelegem foarte bine. Deşi ea are foarte multă treabă în curte printre găini, cîini, pisici, porci, bivoli şi vaci, care cîteodată se mai aleg cu o ocară şi un şut, întotdeauna are grijă de mine.“
„Cînd plecaţi ca să peţiţi / La zestre nu lăcomiţi / Cum am lăcomit şi eu / Şi m-a bătut Dumnezeu, / Şi-am lăcomit la doi boi / Şi-am adus buha la noi, / Şi-am lăcomit la ogoare / Şi-am adus spaima la cioare, / Şi-am lăcomit la argint / Şi-am luat ce-a fost urît.“
Îşi pregătise straiţa de nuntă, pentru Bucureşti. Şi a vîrît în ea straie de sărbătoare: ia cusută cu galbin, nu cu negru, că aia-i de mort. Şi fusta, şi şurţul de mătase înflorată. Şi căiţa. Pe toate le rînduise din timp, cu migală. Că era foarte chibzuită. Făcea totul din cap în coadă aproape de perfecţiune. Deşi nu era cîtuşi de puţin un om al răbdării sau al tihnei, sau al vorbei tihnite. Nu, era mai curînd un om al netihnei, al combustiei mereu arzînde, ca o fîntînă arteziană în probe. Pulsativă.
„Ne vedem de două ori pe an, în miezul verii sau de Crăciun. Orice revedere este un prilej de bucurie pentru amîndoi. În orice zi aş veni la ţară, ar trebui să ştiu de unde să iau cheia să descui uriaşa poartă de lemn, căci precis Dorina este plecată la cîmp sau în grădină, sau la vreo vecină din sat cu care mai schimbă o vorbă înainte de a sosi ciurda. Ochii ei verzi scapără scîntei de bucurie cînd mă vede. Chiar cînd mă ceartă (mă «ocără», cum zice ea), dincolo de vocea uşor răstită şi grăbită se ascunde un surîs. «Călca-te-ar nevoia-n cap!» sînt cuvintele cele mai furioase pe care le-am auzit. Dar imediat izbucnim în rîs şi rîdem amîndoi din toată inima.“
Şi a plecat la Bucureşti. Cu una dintre fiicele sale şi cu nepoata. Că tare îşi mai iubea copilele. Ca orice bunică, deh! Dar nu, nu chiar ca oricare, avea o sclipire de bucurie, adumbrită însă imediat de o undă de regret, nu credea – ştia ea ce ştia – c-o s-ajungă să le vadă şi pe copile rînduite la casa lor, că ce-şi putea dori altceva mai mult... Le cususe din timp tot felul de straie. Cu toate că ele sînt născute şi crescute în Capitală, ea tot le rînduise cîteva lucruşoare cum ştia ea din străbuni, deşi nu era conservatoare, aşa cum sînt îndeobşte ţăranii, nu, ea umblase şi văzuse multe, şi citise, citise mult, că era nepoata popii, şi popa îi lăsase moştenire biblioteca lui de-o viaţă. Că popa se şcolise la Roma, greco-catolic – au vrut să-l oprească acolo, la Seminar, dar el a zis că menirea îi e să se reîntoarcă în sat, la gridanii lui –, da’ după ce or venit comuniştii, a trecut dincolo, adică la ortodocşi. Cine ştie de ce făcuse pasul/pactul... poate pentru cei doi copii, de care, însă, n-a avut parte, i-a slujit la căpătîi pe amîndoi în acelaşi an, de tuberculoză, boală grea atunci, secera pe capete, iar ei abia trecuseră pragul lui 20, să fi avut 24 şi, respectiv, 25, dar ce mai contează, la cifrele astea arhiva nu mai poate „corecta“ mare lucru, un an mai mult sau mai puţin ce contează, tot înainte de pîrg s-au dus.
Şi mama preoteasă i-a plîns zilnic, pînă ce a izbăvit-o Dumnezeu de necaz, pe la 70 de ani. Pînă atunci şi-a dus crucea fără crîcnire. În orice zi o întîlneai pe uliţă, faţa îi era inundată de lacrimi. Lacrimile din dimineaţa aia, că cele din ajun se zvîntaseră. Şi aşa îi puteai număra zilele de amar, urmîndu-i dîra de sare, de-a lungul anilor. Chipu-i era brăzdat de şanţurile albe, aproape că nu mai era chip, era o mască, nemişcată, fără surîs, fără trăire. Aşa a vieţuit biata preoteasă pînă la sfîrşitul zilelor ei. Cu ochii muiaţi în sare.
„Dorina se îmbracă după obiceiul locului. În timpul săptămînii se îmbracă cu haine de lucru, însă duminica sau de sărbători poartă îmbrăcăminte specifică portului ardelenesc, cu ii şi şurţuri cusute cu ani în urmă de ea, dar care au rămas la fel de îngrijite. Cînd are ocazia, intră în horă alături şi trage o învîrtită de te ameţeşte. Cînd vine ziua plecării, ne despărţim cu greu şi de fiecare dată promit să revin cît de curînd.“
De la părintele, zic, luase multe cărţi şi le citea noaptea, după „CAP-eu“ sau după ce săpa în grădina ei, cînd scăpaseră de CAP-eu, da’ nu de trudă. Şi acolo se trudeşte cu obidă, că pămîntul e anevoie de greu de lucrat, lutos, nisipos, nu ţine apa la sîn, mai mult piatră decît pămînt, sau un pămînt împietrit, care se pune stavilă în botul sapei, şi trebuie să împingi din greu ca să-i pui botniţă sapei, s-o domoleşti, s-o domesticeşti după voia şi trebuinţa ta: „Toată lumea e bătrînă, ciurda o poţi număra. Cînd eram noi copii, în toată curtea era bătrînul cu tînărul, bătrînul cu nora ori cu ginerele ori cu fata, acuma eşti numai tu singur, şi tot pămîntul ăsta, te uiţi pînă către Braşov, pînă către Şercaia, te uiţi către Veneţia, către Perşani, te uiţi în toate părţile, atîta pămînt o avut Gridu’... Acu’… e pustiu.“
„Cînd va fi capătul lumii / Trîmbiţa-va îngerii / Din patru colţuri de lume / La tot omul pe-al său nume.“
Dar peste noapte a auzit bolta şi, fermecată de susurul sirenelor, s-a dus în deal s-asculte picurul. Acolo, în deal, picătura de sevă ne-ncepută are cadenţă de dangăt. Cînd pleacă o horitoare, pînă şi viţa-de-vie plînge. S-a dus în deal în straie de nuntă, după ce o viaţă îşi tot schimbase cipca de pe veşmintele cele ultime. De fapt, a plecat cu bucurie, că în Săptămîna Luminată se zice că sufletul ţi se deschide spre Rai. Cu o zi înainte, în drum spre Bucureşti, rememorase toate locurile prin care trecuse şi zăbovise mai ani, iar la sfîrşit a încheiat shakespearian: „Ei, totul a fost un vis.“
Un vis frumos, trăit şi rostuit spre bucuria celor din jur.
Aşa precum scrisese copilul acela într-o compunere de şcolar cu titlul „Portretul unei fiinţe dragi“.
Şi cînd oglinda care-ţi cenzurează chipul e un suflet de copil, imaginea rezultată e cea mai veridică replică păstrată, ca mostră, peste timp. Exact precum în visele cele curate şi luminoase.
Plecase cu bani la chimir, rînduiţi o parte pentru nuntă şi o parte pentru înmormîntare. Nu erau în părţi egale. Acum socoteala s-a rînduit de la sine. Întocmai după voia Domnului. De fapt, astă-vară îşi ridicase şi crucea, deşi o certaseră toţi, că e cine să-ţi înalţe crucea, că nu se face dinainte. Ea... nimic, era mînată de gînduri negre, şi văzuse că ciorile dau roată pe acoperişul casei, şi asta nu e bine. Superstiţii... ridicau toţi din umeri. Dar ea ştia citi în semne mai bine decît noi. Aşa sînt femeile „simple“ de la ţară, superstiţioase.
Dar noi, orăşenii, „domnii de la oraş“, cum ne spun cu respect gridanii, în ce mai credem oare?