Cînd o să fiu mare, vreau să fac cercetare interdisciplinară
Cariere întregi sînt întemeiate pe interdisciplinaritate, sau mai exact pe cuvîntul acesta, așa cum pînă de curînd erau întemeiate pe feminism sau postmodernism sau pe critical… ceva. Dacă interdisciplinaritatea tot a ajuns un fel de divinitate, o să încerc să o definesc apofatic și să zic ce cred eu că ea nu este. Așadar, interdisciplinaritea:
1. …nu e o găselniță prin care se poate comercializa performanță disciplinară insuficientă. Cercetarea interdisciplinară nu se face, adică, relaxînd standardele disciplinelor individuale pînă cînd ne iese nouă argumentația.
2. …nu e o cheie care deschide toate ușile. Nu la toate întrebările se cere un răspuns interdisciplinar, după cum nu toate subiectele se pretează la o abordare feministă, nu orice fenomen social e o față a postmodernității etc. Cercetătorul care a luat în brațe interdisciplinaritatea și nu-i mai dă drumul e ca tipul care are un metru nou, iese afară cu el, măsoară tot ce prinde, umple un carnețel cu numere și-l trimite apoi foarte mîndru spre publicare.
3. …nu se obține îndesînd articole din diferite discipline între aceleași coperte, fără ca ele să fie articulate în mod organic. Înțeleg că o prezentare multidisciplinară e OK în cazul unei descoperiri noi și importante. Cînd s-a publicat recent o descoperire senzațională ca statuia antică de bronz, copie după Apoxyomenos de Lisip, găsită în Croația, ea a fost analizată bineînțeles din punctul de vedere al istoriei artei. În plus, s-a prezentat însă, între altele, și dieta unui mic rozător care intrase în statuie prin talpa găurită a piciorului drept, în sec. I d.Hr., și dusese acolo un trai boieresc. Ăsta e un dosar al descoperirii, care o descrie în mod complet. Dar să scrii un articol în care tu analizezi stilistic bustul de bronz al lui Augustus din Sudan (foto) și, în a doua jumătate, alt cercetător prezintă rezultatele analizelor de fluorescență cu raze X (XRF) ale bronzului și zice că, între altele, are nu știu cît la sută plumb nu e interdisciplinaritate. Dacă vreuna din concluziile analizei bronzului are vreo relevanță istorică oarecare (sugerează locul sau metoda de producție, un import de materiale, o posibilitate de fals), o încorporezi și tu și o discuți ca atare. Dacă nu, alăturarea este artificială și înseamnă că tu te speli pe mîini de problemă – să utilizeze cititorii cum or vrea ei rezultatele XRF, pentru că tu, e clar, n-ai înțeles nimic din ele.
4. …nu se obține doar pentru că ai început să-ți locuiești în mod inteligent disciplina. Asta e un lucru grozav, dar nu e interdisciplinaritate. Dacă scrii istoria românilor de la nord, dar și de la sud de Dunăre nu înseamnă că faci cercetare interdisciplinară. Nici dacă te apleci nițel spre epistemologie sau filozofia științei, care contextualizează firesc orice fel de încercare de a ajunge la ceva „adevărat“.
5. …nu se obține nici cînd folosești date pe care o altă disciplină le-a produs special pentru nevoile tale. Dacă te folosești de datarea în secolul III î.Hr. a unui rest textil, datare obținută în laborator prin spectroscopie de masă cu acceleratorul (AMS), asta nu înseamnă că tu produci cercetare la interfața dintre istorie și fizica nucleară. Dacă ai ignora această dată, ai fi doar un istoric sau un arheolog prost. Ca să fii interdisciplinar, trebuie să te duci tu pe terenul unei alte discipline, care își vede liniștită de treaba ei, și să zici: stai așa, pattern-ul ăsta se aplică și la noi, forțele astea organizează și datele mele, modelul ăsta îndepărtat poate fi ajustat pentru problema de față.
6. …nu e ceva ce începi să faci într-o marți, pentru că „a zis de la Primărie“. Ea apare numai pe fondul unei familiarități generale cu modul în care se gîndește în știință în general și al unei expuneri constante la alte discipline, cu care treptat constați că ai o punte de comunicare organică și de la care poți să împrumuți tipuri de întrebări sau de răspunsuri.
Sîntem mai aproape de interdisciplinaritate cînd recurgem la geologie ca să modelăm procesele naturale de formare ale siturilor arheologice; la modelul spiralei hermeneutice ca să corelăm sursele literare și cele arheologice; la GIS pentru arheologia peisajului; la antropologia scrierii ca să discutăm schimbările în arta unei societăți antice după introducerea alfabetului; la psihologia cognitivă ca să depistăm unele erori ce țin de tendențiozități naturale de percepție și interpretare (biases) prezente la oricine analizează date din științele umane.
Pe scurt, cercetătorul interdisciplinar nu e un tip care iese la cumpărături, ia o plăcintă și o cutie de cuie și le pune în aceeași pungă. E cineva care gătește ceva sănătos și comestibil din ingrediente trăsnite. Deocamdată, din cauză că interdisciplinaritatea a devenit o modă, se produce multă pseudocercetare în numele ei. Gîndindu-mă la problemele de mai sus, aș zice că ceea ce încă nu avem îndeajuns este un esprit de corps al comunității cercetătorilor din științele umane și arena (jurnale + instituții) în care ei să poată discuta fără fasoane.
Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Nici o clipă Portasar, Cartea Românească, 2015.
Foto: wikimedia commons