Cînd logica a devenit sclava urii. Patru semne

În februarie 1947, Albert Camus a publicat un articol intitulat „Democrație și modestie”, în care spune: „Democratul, înainte de orice (s.m.), este acela care admite că un adversar poate avea dreptate și îl lasă, așadar, să se exprime, acceptînd să reflecteze la argumentele sale”. Camus pune în directă legătură democrația cu modestia și în alte locuri, fie în publicistică, fie în carnete, acest articol rămîne bibliografia de bază a ideii, căci aici el spune clar că democrația este „exercițiul social-politic al modestiei”. O va spune și în „Reflecții asupra unei democrații fără catehism” din iulie 1948: „Regimul democratic nu poate fi conceput, creat și susținut decît de oameni care știu că nu știu tot. Democratul este modest...”. Nu mulți autori văd această legătură esențială dintre democrație și modestie mai clar decît Camus. Sigur că democrația, ca mod de organizare politică, nu este nici morală și nici justă, iar dacă ea are vreo legătură cu etica, aceasta este: democrat nu poate fi decît un om modest. Modest, firește, în sens socratic. Adică democratul este modest nu după port, nici după faptă, ci după încrederea în sine, în cîte știe și cîte poate. În plus, fiind mereu dispus să reflecteze, democratul este un om rațional. Democrația nu este nici religie, nici ideologie, nici sentiment – este un mod de organizare care, rațional vorbind, e cel mai puțin rău dintre toate cele posibile. Așadar, democrația ne apare ca fiind cuplajul dintre rațiune și modestie.

De altfel, Camus a devenit socialistul cel mai admirat de conservatorul care sînt încă de cînd am citit aceste rînduri, într-un alt text al lui intitulat „Dialog pentru dialog”, din 1949: „Putem face partidul celor care nu sînt siguri că au dreptate? Acesta ar fi partidul meu”. Îmi plac din ce în ce mai mult oamenii care articulează opinii sincer, dar nu foarte încrezător. În aceste vremuri îngrozite, nu prea-i mai găsești. Lumea spaimelor sanitare instituționalizate a schimbat oamenii exact în acest sens: i-a făcut tot mai siguri pe ei și, de aceea, tot mai puțin dispuși să practice, să ceară sau să prezerve democrația. Pe măsură ce frica socială e mai mare, oamenii devin tot mai siguri pe ceea ce știu și, invers, pe măsură ce vremurile sînt mai blînde, oamenii sînt mai dispuși să-și chestioneze propriile cunoștințe și propriile credințe. Mai pe șleau, vremurile bune, relaxate, sînt propice spiritelor dilematice; vremurile rele, încordate, nu prea.

Societatea românească trăiește o prelungită hemoragie, de te miri că mai există. Pe de o parte, de decenii i se scurg resursele materiale prin mecanisme care combină diabolic corupția cu incompetența. Pe de altă parte, îi pleacă cei mai merituoși dintre tineri (brain drain). Dar cea mai amenințătoare scurgere din alcătuirea noastră comună nu este nici scurgerea banilor sau a realizărilor economice și nici scurgerea inteligenței, este drenajul spiritului dilematic. A dispărut complet din obișnuințele românului inteligent și instruit obișnuința verificării propriei așezări cu mijloacele cuplate ale minții și inimii. Reperele după care ne ghidăm viața și ne investim energiile sînt, mai degrabă, jaloanele cețoase ale spaimei decît criteriile menite exersării discernămîntului. Așa se face că logica și argumentul au devenit cîrje ale urii, din instrumente ale civilității. Avem darul gîndirii și, prin asta, al cunoașterii nu ca să comunicăm, nu ca să înțelegem, nu ca să putem discerne. Gîndim ca să-l răpunem pe cel care ne enervează. Gîndirea este planul prin care îl reprimăm pe celălalt. Gîndirea slujește găsirii celei mai eficiente strategii a desființării celuilalt. Mulțumim naturii că ne-a făcut capabili să identificăm și să distrugem dușmanul! E marele ei dar pentru contemporanii mei.

De mulți ani mă preocupă fenomenul urii publice, mai ales că am o bogată experiență a relației directe cu fenomenul. Nu mă interesează atît de mult cum apare, nici cum se propagă. Dar mă interesează mult cum se amestecă ura publică cu logica. Cum de logica, menită după toate cărțile să limpezească mintea și să liniștească sufletul, devine combustibil pentru bomba urii? Cum se poate înrobi logica la exercițiul strident al promovării și justificării urii? Convertirea logicii în susținător al urii este, cred, cel mai interesant fenomen al actualității. Îl studiez de ceva timp și sînt în măsură să ofer cîteva observații. Poate vor fi cuiva utile. Iată cîteva semne că ne aflăm în fața unui caz de logică folosită ca o sclavă a urii:

Primul semn este pretenția accesului exclusiv la argument. De cîte ori auziți spunîndu-se: „Eu am argumente, adversarul nu are”, să tresăriți căci logica urii începe să se desfășoare. Revenind la primul citat camusian pe care l-am reprodus mai sus, democratul este cel care e în permanență dispus, „înainte de orice”, să reflecteze la argumentele celuilalt. Glumind doar pe jumătate, va să zică celălalt le are mai degrabă decît nu le are. Ești logic cu adevărat dacă pleci mereu de la ideea că, pentru orice spune, celălalt are argumente (fie ele ușor sau greu discernabile) și vrei să reflectezi la ele. În România, activiștii urii logice încep, continuă și termină perorațiile despre adversari strigînd neîntrerupt „Eu am argumente, el n-are argumente, nu vedeți că n-are argumente, la mine sînt toate argumentele, la el nici unul...”. Cine se crede stăpîn exclusiv al logicii este, de fapt, o mașină a urii.

Al doilea semn este obsesia pentru revelarea sensurilor ascunse și pernicioase ale vorbelor adversarului. Dovada neadevărului susținerilor celuilalt prin reductio ad absurdum este una, dar răstălmăcirea sau manipularea acestor susțineri spre sensuri total anapoda, deliberat căutate ca să vină la socoteala furiei, e cu totul altceva. Deci de cîte ori auziți că cineva se referă la vorbele altuia începînd prin a rosti expresia „cu alte cuvinte...” sau altele similare, traducînd astfel ce a vrut primul să spună, să fiți aproape siguri că începe o desfășurare logică a urii. Preferați întotdeauna să vedeți singur ce a susținut cel atacat și să judecați cu mintea dumneavoastră, astupîndu-vă urechea la ceea ce vi se spune „cu alte cuvinte” că a vrut să spună cel pe care, la finele „raționamentului”, trebuie să-l urîm.

Al treilea semn este semeția cunoașterii. Inevitabil, unii știu mai mult, alții știu mai puțin. Inevitabil, unii sînt mai aproape de adevăr, alții mai departe de adevăr. Dar de cîte ori simțiți că unul se semețește și disprețuiește, vituperează ori etichetează, puteți fi siguri că logica urii e pe-acolo. Argumentul de autoritate este, desigur, legitim; dar argumentul propriei autorități este întotdeauna suspect.

Al patrulea semn este imediat vizibil în concluzie. Un raționament de logică toxică, pusă în slujba urii, are întotdeauna scopul de a justifica reprimarea celuilalt. Dacă finalul pledoariei zise „logice și argumentate” este că e foarte bine/firesc/meritat să-l înjure lumea pe contraopinent, fiți siguri că tocmai ați plecat pe drumul gîndirii nefericite, care vă duce direct la ură.

Și vă scoate cu totul din democrație. Dacă asta mai înseamnă ceva pentru lumea de azi...