Cînd iei democrația în serios

5 februarie 2020   TÎLC SHOW

Îmi pare foarte rău că Marea Britanie a părăsit UE. Fără britanici, cred că UE va fi înclinată să comită erori în politica externă (mai ales în relația cu Rusia, căreia va începe să-i facă concesii, dar și în relația cu SUA, de care se va răci, cel puțin atîta timp cît acestea vor fi conduse de Trump), cred că șansele pentru o debirocratizare a Uniunii scad vertiginos și, financiar vorbind, cred că pierderea celui de-al doilea contributor net la uriașa mașinărie care, pînă una-alta, ne dă și nouă bani nu are cum să fie de bine.

Parcurg rapid singura presă care mai contează în România, cea zisă „social media“, adică cea care strînge într-un fel de Babel părerile oricui, și tristețea mea se adîncește. Găsesc strident formulate exclusiv cele două versiuni propagandistice ale Brexit-ului. Nimic nu e pus în discuție, totul e livrat pentru comoditatea creierului și pentru conservarea lui în sosul ideologic în care e deja așezat. Îmi dau seama că mașinăriile de propagandă ale secolului trecut sînt jocuri de copii care încă nu merg pe două picioare în comparație cu Leviatanul acestei „social media“. 

Așadar, prima și cea mai des întîlnită versiune este a celor nemulțumiți de Brexit. Aici mă situez și eu, dar nu pot accepta argumentele. Pe scurt, punctul de vedere majoritar în media de limba română este că Brexit-ul a fost o operațiune ilegitimă: populism, ingerință din afară, minciună și manipulare, populație dezinformată, Cambridge Analytica. Dacă ducem această linie de argumentație la consecința ei firească ar trebui să admitem că Brexit-ul e o samavolnicie: poporul britanic nu l-a vrut, dar alții l-au păcălit, abuzat, manipulat și a ieșit așa. Fără să neg o clipă că populismul a jucat un rol în întreaga dramă a Brexit-ului, căci propaganda în general joacă un rol apăsat și continuu în viețile noastre de azi, trebuie să fii în stop mental ca să accepți această explicație profund ideologizată drept principală cauză pentru acest eșec major al ideii europene.

David Cameron a declanșat referendumul dintr-un calcul de cabinet de partid, cît se poate de cinic. A văzut că vine un alt partid care îi ia alegătorii și a crezut că, dacă face un referendum care va respinge Brexit-ul, partidul concurent va scădea, iar el își va recîștiga alegătorii. Nimic populist aici. Calcul pur politicianist. Greșit, evident, dar nu populist. În campania pentru referendum s-au dezlănțuit toate forțele manipulatoare cu putință de ambele părți, căci așa e într-o campanie politică în orice democrație. Și brexiteers, și remainers au vehiculat scenarii de coșmar dacă cîștigă tabăra opusă. Scenariile taberei pro-Brexit au fost mai înspăimîntătoare decît ale taberei anti-Brexit, dar asta nu înseamnă că unii au fost în adevăr și alții în propagandă, ci doar că propaganda unora a fost mai tare decît a celorlalți. Ingerințe străine? Da, au fost. Dar de ambele părți. Furioși pe rușii care destabilizează Europa prin Internet, uităm de implicarea lui Obama de partea remain. Date „furate“ și manipulate online? Da, așa este. Doar că asta face oricine în orice campanie online de mai mult timp. Țintirea celor care potențial primesc cu încredere un anume mesaj se face și se rafinează continuu de cînd s-a inventat comerțul online. Nu au venit răii antieuropeni la referendumul de Brexit să inventeze așa ceva. Orice campanie online, că e comercială, socială, electorală, dacă e „profi“ făcută conține acest procedeu: se identifică și se țintesc clienții potențiali.

În plus, după referendum a urmat o perioadă de mare incertitudine politică, cu un Parlament britanic incapabil să livreze poporului ceea ce acesta a decis. Această perioadă a dat apă la moară forțelor anti-Brexit care au tot spus că poporul a votat aiurea și acum regretă, că dacă se mai face un referendum altul e rezultatul, că Parlamentul trebuie să oprească Brexit-ul mai degrabă decît să-l împlinească. Deruta parlamentară a dus, firesc, la alegeri. În cei trei ani și jumătate scurși de la referendum pînă la aceste ultime alegeri, britanicii au aflat cu vîrf și îndesat ce-i cu Brexit-ul. Și au votat un proiect politic care le-a promis Brexit, și Brexit le-a dat. Acum, argumentul neinformării/dezinformării electoratului e greu de susținut în continuare, după trei ani de dezbateri zgomotoase în care chiar s-au auzit limpede toate vocile. Se pare că britanicii chiar vor să părăsească UE, știind bine ce înseamnă asta. Cel puțin așa a reieșit la urne și înțeleg că sondajele nu infirmă această concluzie.

Noi, cei triști că UE s-a rupt la Canalul Mînecii, ar trebui să încercăm să fim lucizi. Dacă cerem oamenilor din jurul nostru să nu alunece după îndemnul lozincilor populiste, să nu alunecăm nici noi după lozincile antipopuliste. Să gîndim! Așadar, să chestionăm schemele de gîndire și mai ales pe acelea care ne asigură confortul propriilor noastre păreri. Eu cred, spre deosebire de o anume tendință ușor de detectat pe continent, că Marea Britanie chiar ia democrația în serios. Spre onoarea lor, britanicii nu au urmat sfaturile multor democrați din Europa care-i îndemnau să mai facă referendumuri pînă cînd iese rezultatul „bun“ sau să găsească artificii parlamentare și chichițe avocățești ca să răstoarne rezultatul urnelor. Democrația autentică presupune inclusiv ca poporul să greșească, dar dacă accepți că poporul decide în anumite materii, atunci te supui deciziei lui. Și judecătorii în statul de drept greșesc uneori și te supui deciziei lor. Și majoritățile parlamentare greșesc uneori legiferînd într-un anumit fel și nu în altul, dar legea rămîne lege. Greșeala poporului nu trebuie în nici un caz să suspende democrația, după cum erorile judiciare nu trebuie să suspende ordinea de drept și nici legiferările aiurea nu trebuie să ducă la dispariția regimurilor parlamentare.

A doua versiune despre Brexit prezentă în media noastră este la fel de ideologizată ca prima, un pic mai ineptă însă și, e adevărat, mai puțin prezentă. Ni se spune că Brexit-ul este eliberarea poporului britanic de sub o tiranie de tip sovietic sau nazist. Mi se pare stupefiant că există români care jubilează că Uniunea Europeană trece prin această criză. Dar ce mi se pare mie, admit, nu e atît de important. Fapt este că dezvoltarea României este strîns legată de UE, fie și pentru că primim bani buni de acolo, iar odată cu Brexit-ul, cum ziceam, al doilea contributor net la bugetul din care primim și noi bani dispare. Cum să te bucuri? Las la o parte, cum ziceam mai sus, că Marea Britanie chiar era singura garanție că fascinația istorică pe care Berlinul și Parisul o au pentru ruși nu generază decizii politice europene în consecință. Cum zic, de neînțeles…

Și cînd mă pregăteam să închei acest mic text, iată că apare și un al treilea tip de reacție. Ea nu vine nici de la analiștii bine bruxellizați și nici de la derutații autohtoni, ci de la însuși ministrul de Externe. Zice dl Aurescu că Brexit-ul are un efect benefic asupra UE, că de-acum e mai unită. N-am avut sentimentul că Marea Britanie era un factor de dezbinare în interiorul Uniunii. Poate că era. Și dacă era, e nepoliticos să le-o spui așa, acum. „Bine c-am scăpat de voi!“ Eu cred că Brexit-ul e o criză (și) a UE. În loc să vedem ce-i de făcut, anunțăm veseli că, gata, britanicii au plecat și să vedeți ce bine o să fie de-acum înainte. Dacă acesta e discursul general al membrilor UE după Brexit, sînt încă și mai dezamăgit.

Foto: wikimedia commons

Mai multe