Cîinele, palmierul şi Shakira
— Hai, că ai devenit deprimant! îmi zice amicul. În ultima vreme, ai doar texte d-astea grele, despre problemele neamului. Mai bagă şi tu ceva entertainment, că asta se cere – mă ironizează el mai departe.
După jumătate de oră de luat peste picior, m-a convins: o să vă spun, deci, nişte bancuri...
Cică un domn între două vîrste, îmbrăcat modest, stătea, într-o duminică, pe malul lacului Herăstrău, alături de cîinele său – o potaie mică şi cam ciufulită. Din cînd în cînd, îi arunca un băţ în apă, iar cîinele se arunca în lac, călca apa şi-i aducea, gudurîndu-se, băţul la mal. Un domn bine îl privea de la distanţă şi tot dădea din cap, întrebător. La un moment dat, se apropie de omul cu cîinele şi-l întreabă:
— Cîţi ani are cîinele?
— Cinci ani, îi răspunde stăpînul, cu o uşoară mîndrie în glas.
Domnul bine dă din cap, strîmbă uşor din nas şi izbucneşte:
— Lasă-l, domne’, că ăsta nu mai învaţă să înoate!
Sper că aţi recunoscut scena: se cheamă „poporul român faţă cu demitizarea“.
* * *
Iţic îi povesteşte lui Ştrul ultima sa aventură la vînătoare. „Eram la Polul Nord – începe Iţic – şi înaintam cu greu prin vifor. Deodată, aud parcă un zgomot uşor în spatele meu, întorc capul şi, ce să vezi?! Un pui de urs polar. Era aşa de mic şi pufos, şi se uita la mine cu ochi trişti, aşa că mi s-a făcut milă şi l-am luat cu mine mai departe. Nu trec însă două minute, şi aud iarăşi un zgomot în spatele meu. Întorc din nou capul şi, ce să vezi?! Ursoaica era în spatele meu şi se uita fioros la mine. E supărată, crede că i-am furat puiul – mi-am dat eu seama –, aşa că am lăsat ursuleţul uşor pe banchiză şi pîş, pîş, am şters-o mai departe. După alte cîteva minute, iar aud un zgomot, mai puternic de data asta: ursoaica luase puiul sub braţ şi alerga după mine să mă sfîşie. Mi-am dat seama că văzuse puşca şi probabil era nervoasă, s-o fi gîndit că vreau să o împuşc. Aşa că am lăsat uşor puşca jos şi pîş, pîş, am plecat mai departe. Dar ursoaica – nimic, tot după mine. Eu am început să fug, ursoaica după mine. M-am gîndit că i-o fi foame, aşa că am lăsat uşor raniţa cu alimente jos şi, pîş pîş, am luat-o la fugă. Ursoaica a luat sacul în dinţi, l-a făcut zdrenţe, şi iar după mine. Am început să fug cît mă ţineau picioarele – ursoaica după mine –, am dat jos tot ce mai aveam şi am fugit şi mai tare, dar ursoaica se tot apropia de mine, îi simţeam răsuflarea în ceafă... Şi atunci, disperat, m-am suit în palmier!
— Hai, măi Iţic, unde ai mai văzut tu palmier la Polul Nord?, îl ia Ştrul peste picior pe prietenul său.
— Păi, ce era să mai fac?, îi explică Iţic.
În acest banc este vorba despre principala calitate a românului, care se descurcă în orice situaţie. Şi despre faptul că iudeo-masonii vor să ne-o fure şi pe asta!
* * *
Un avion se prăbuşeşte pe o insulă. Nu mai supravieţuiesc decît doi oameni: Ion şi Shakira. Cîteva zile mai tîrziu, după ce le mai trecuse spaima, Ion îi zice Shakirei:
— Măi, Shakira, sîntem numai noi doi pe insula asta, eu sînt bărbat, tu eşti femeie. Păi, cum ar veni, eu sînt stăpînul casei. Aşa că, ce-ar fi să faci şi tu o ciorbă că mi-e foame!
— Bine, Ioane, îi zice, supusă, Shakira, şi pleacă să adune ceva de o ciorbă.
Peste alte cîteva zile, în care Shakira gătea şi deretica pe insulă, Ion se întoarce iarăşi către ea şi-i zice:
— Măi, Shakira, sîntem numai noi doi pe insula asta, eu sînt bărbat, tu eşti femeie. Adică, înţelegi tu, am şi eu nişte nevoi, aşa, ca bărbatul! Mă-nţelegi?
— Te-nţeleg, Ioane, cum să nu te înţeleg, îi zice, supusă, Shakira, şi se pregăteşte de amor.
Şi uite-aşa, treceau zilele în linişte şi bună înţelegere. Dar Ion era tot mai nemulţumit. Într-o zi, îi zice Shakirei:
— Măi, Shakira, vreau să te rog ceva. Vrei să-ţi pui clopul ăsta pe cap?
— Vreau, Ioane, de ce să nu vreau?
— Şi ilicul ăsta înflorat de la bunicu’?
— Şi p-ăsta, dacă zici tu.
— Dar poţi să-ţi pui şi iţarii mei, dacă nu te superi?
— Îi pun, de ce să nu-i pun?
Ion se uită la Shakira îmbrăcată în iţari şi cu clop pe cap, îşi aprinde o ţigară, dă uşor capul pe spate şi zice:
— Măi, Vasile, ştii tu, mă, cu cine m-am culcat eu azi-noapte? Cu Shakira, mă!
Aici este vorba despre ceva serios, care are de-a face cu nevoia de recunoaştere socială a românului verde.
* * *
— Cum se spune corect, Iran sau Irak? întreabă unul.
— La ce? îl întreabă celălalt.
Hai, că ăsta e simplu, sper că v-aţi dat seama: e despre politologii noştri!
Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Sfîrşitul jocului. România celor 20 de ani, Editura Curtea Veche, 2010.