Cîinele meu citeşte

C îinele meu nu-i al meu. L-au găsit niște prieteni, năuc, în fața porții. M-au rugat să-l iau eu: am curte, am crescut o mulțime de cîini... L-am luat.

Ca rasă, cîinele meu e fie un lup maidanit, fie un maidanez lupit. Doctorii spun că ar avea vreo 3-4 ani. E femelă. Se poate să fi fost sterilizată – nu e încă clar. Nu știu nimic despre ea. Nu știu a cui o fi fost. Am dat o sumedenie de anunțuri pe net, dar nimeni nu pare să-și fi amintit de ea. N-am habar cum a ajuns pe stradă. Poate s-a rătăcit. Poate a fost abandonată. Avea zgardă la gît cînd a fost găsită.

Nu știu cum o cheamă. Fiindcă dintre toate numele pe care le-am încercat, părea să reacționeze, cît de cît, la cele cu „x“, i-am zis Exa – fosta Nu-se-știe-ce.

În scurt timp, mi-am dat seama că m‑am procopsit cu cel mai ignorant cîine pe care l-am cunoscut vreodată. Exa nu voia nimic altceva decît să stea covrig sub birou, la nesfîrșit. Cînd izbuteam să o scot în curte, o apucau pandaliile. Nevoile și le făcea tot în casă, pe unde se nimerea. Am decis să o scoatem măcar noaptea afară. Cred că ne-au blestemat toți vecinii. Cîteva nopți a fost o jelanie continuă, ore și ore în șir. Nu știu de unde avea atîtea resurse de scheunat. E un cîine viguros.

Exa habar n-avea ce e o pisică, iar eu am pisică. La început s-a speriat, dup-aia a încercat să se dea mai aproape, să priceapă cu ce are de-a face. A încasat-o.

Cred că nu știa nici măcar să mănînce. Reușea să hăpăie, la intervale cu totul imprevizibile, ce găsea prin blide. Dar n-am reușit să-mi dau seama nici care ar fi orele de masă, nici ce-i place și ce nu. Cît despre ideea că mîncarea ei ar fi cea din blidul ei și nu, de pildă, din cel al pisicii, să nici nu mai vorbim.

Dar cel mai extravagant spectacol al ignoranței l-au dat tentativele mele de a o scoate la plimbare. Exa nu știe să umble în lesă. E o bătălie care, în cîteva minute, te lasă epuizat.

D in momentul în care ieșim pe poartă, Exa își lasă botul în pămînt și se pune pe tras. Gîfîie, se îneacă, tușește, ai zice că o să se stranguleze în zgardă, nu are a face. Ea își urmează drumul ei, cu o înverșunare și cu o impredictibilitate năucitoare. Cînd mă smucește de să mă ia de pe picioare, schimbînd brusc direcția, cînd se oprește amușinînd vreun tufiș sau vreo bucată de caldarîm, cît să fumez eu o țigară întreagă, fără s-o pot urni din loc. Eu sînt pentru ea, e clar, un soi de bolovan atîrnat de celălalt capăt al lesei.

Amestecul ăsta de fervoare olfactivă și dezordine motrice m-a umplut de nedumerire. Pînă ce, la un moment dat, s-a făcut lumină în capul meu. E clar: cîinele meu citește!

Am identificat la Exa toate tipurile de lectură cunoscute mie. Uneori parcurge cîțiva metri slăbind presiunea lesei, cu pas constant, îndreptîndu-se către un azimut cine știe cum ales. E lectura lineară, rutinieră. Nimic interesant sau solicitant pe aceste file. Alteori trece, cu pas grăbit, la lectura informativă globală (skimming, écrémage), străbătînd cu pas alert cîte o porțiune de teren, aruncînd ici și colo cîte o adulmecătură: merită explorat sau mergem mai departe? Sau recurge la lectura exploratorie (scanning, écrétage): e pe „search“, caută ceva anume, frunzărind paginile străzii sau ale peluzei. Ce n-aș da să știu ce caută! Exa e însă expertă în lectura receptivă, ce urmărește îndeaproape trama textului într-un mod participativ. De aici, ruperi de ritm, insistențe, chiar și reveniri asupra unor pasaje parcurse anterior. Încerc să deslușesc scenariul lecturilor ei: urma unui cîine, apariția unui nou personaj – o pisică? o pasăre? alt cîine? o talpă de pantof? –, portretul și caracterizarea personajului, apoi intriga – fugă? atac? coup de foudre? –, punctul culminant – pisică smotocită? gheare pe nas? lătrat la nori? o guriță și dispare? tupilare frustrată la strigătele stăpînului? –, controversă stradală („De ce nu-ți dresezi, dom’le, cîinele?“). Apoi, evident, deznodămîntul.

Umilitor mi se pare faptul că Exa manevrează cu dexteritate, în ciuda ignoranței ei, tehnicile de close reading, pe care eu de atîta vreme mă strădui, cu un succes relativ, să le inspir studenților mei. Opririle ei pe cîte o palmă de teren, cu maximă atenție, îmi dau de înțeles că, fără nici un avertisment prealabil, Exa e convinsă că strada îi oferă un text dens, plin de înțelesuri, în care și cel mai mărunt detaliu e semnificativ. În plus, mișcările învăluite ale nărilor cu care citește vreun petec de iarbă sau vreo roată de mașină sînt cea mai elocventă materializare a faimosului cerc hermeneutic, a mișcării spiralate prin care construim sensul înaintînd de-a lungul textului, pe de o parte, revenind în permanență, pe de cealaltă parte, asupra a ceea ce am citit deja, pentru a da coerență întregului cu fiecare parte nouă ce i se adaugă.

E xa, sînt sigur, ar putea nu numai să scoată ideile principale din ce citește, ci și să producă savuroase comentarii. Tot ce-mi mai rămîne este să o învăț și să scrie, astfel încît să putem comenta împreună lecturile ei preferate.

Bibliografie:

Paul Cornea,

ediția a II-a, Iași, Polirom, 1998, pp. 119-121.

Liviu Papadima este profesor de lite­ra­tură română la Facultatea de Litere, pro­rec­tor la Universitatea București; coautor al manualelor de limba și literatura româ­nă pentru liceu, apărute la Humanitas Edu­ca­țional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.