Chiulul tras, înghiţit sau jucat

13 august 2014   TÎLC SHOW

E greu să ne imaginăm că acum o sută de ani chiul era un cuvînt argotic, deci şocant, şi tocmai de aceea folosit intens de presa umoristică românească. Un dialog din revista Furnica, din 19 august 1914, imaginează o reacţie pudică a autorităţii faţă de limbajul tinerei femei de stradă Miţa: „Tipu ăsta, dle comisar, mi-a tras chiulul! – Doamnă, pardon: termenii în cari vă exprimaţi....“ Între timp, chiulul s-a banalizat, în mare măsură, asociindu-se mai ales cu limbajul elevilor şi restrîngîndu-şi sensul. Dacă pe la 1900 desemna orice fel de înşelătorie, de păcăleală, în cele mai diverse situaţii, dar mai ales în contexte băneşti (expresia a trage chiulul avînd în epocă oarecum sensul expresiei actuale a trage ţeapa), acum termenul e legat în primul rînd de de absenţa de la şcoală sau de la muncă, fiind definit în DEX ca „sustragere nemotivată de la îndeplinirea unei obligaţii, a unei datorii“. Chiulangiul de azi e mai ales un ins leneş şi cam iresponsabil; cel de acum un secol producea daune ceva mai mari: „Auliu, maică, ce chiulangiu!... Nici hotelul nu l-a plătit!“ (Furnica, 6 septembrie 1907). În Adevărul din 6 iunie 1903, mai exact în suplimentul umoristic Belgia Orientului, articolul „Chiulul“ (semnat de Baronul de Trabuc) folosea cuvîntul ca emblemă naţională („românul e născut chiulangiu“), pentru a evoca ironic istoria recentă: „cei cîţiva bărbaţi de stat cari conduceau pe atunci destinele ţărilor surori au tras un straşnic chiul Europei – primul în analele Istoriei – alegîndu-l pe Cuza domn al Moldovei şi al Munteniei“; apoi, şi lui „îi traseră un chiul de-i merse pomina: îl abdicară de la domnie“; „mai departe, în 1877, am tras Turciei un chiul nostim, proclamînd independenţa“. Sub aceeaşi formulă ironică e pusă şi viaţa cotidiană individuală: „în agricultură, în comerţ, în industrie, în finanţe – o, mai ales în finanţe! – românul trage chiuluri cu nemiluita“; „începe prin a înghiţi chiuluri, pentru a sfîrşi trăgîndu-le şi el, la rîndul său, mai boacăne încă, altora!“

Dicţionarele au înregistrat destul de devreme cuvîntul chiul, probabil şi datorită utilizării sale în literatură. Caragiale l-a folosit de mai multe ori: în lecţia de gramatică din Ţal!... – „Genitiv – chiulurile ţalului“; „dativ – Li se trag chiuluri destule şi Ţalilor“ –, în Groaznica sinucidere din Strada Fidelităţii – „Se hotărî să recurgă la un subterfugiu, la aceea ce, ierte-ni-se expresia tipică şi consacrată, în argotul studenţesc se numeşte un chiul“ etc. Cuvîntul apăruse însă şi la Alecsandri, în Sînziana şi Pepelea (publicată în Convorbiri literare în 1883), într-o construcţie mai neobişnuită, azi ieşită din uz (asemănătoare ca formă şi sens cu a juca un renghi sau o festă): „Buturuga cea de Statu-Palmă ne-a jucat chiulul. El ne-a scos la malul mării şi ne-a dat pe mîna zmeului.“

Etimologia cuvîntului nu e lămurită. S-au propus (la Şăineanu, în Influenţa orientală..., în dicţionarul lui Tiktin etc.) mai multe explicaţii, în primul rînd din turcă, presupunîndu-se ca formă de bază fie chiul, fie chiulangiu. Cum e foarte posibil ca sursa turcească să fi fost şi ea argotică, evoluţia e greu de urmărit şi de dovedit. La ipotezele deja existente (din chiolhan şi chiolhangiu, dintr-un cuvînt turcesc cu sensul iniţial „vînzător de căciuli“ etc.), putem adăuga un element care ar merita să fie investigat mai departe: dicţionarele turceşti actuale înregistrează la cuvîntul kül „cenuşă“ expresii cu sensul figurat „a face cenuşă“ (comparabile cu familiarul a arde „a înşela“) şi chiar expresia argotică kül yutmak („a înghiţi cenuşă“), cu sensul „a fi păcălit“ (Redhouse, 1998).

Unii au negat însă originea turcească a cuvîntului, căutînd alte surse. Există o explicaţie etimologică propusă prin 1937, preluată de Alexandru Graur şi impusă în majoritatea dicţionarelor româneşti de azi (DEX, DEXI, NDU etc.). Se afirmă că la originea construcţiei a trage chiulul ar sta expresia franceză tirer au cul, care conţine un verb cu sens similar şi are sensul „a fi leneş“. Mai ingenioasă e ipoteza lui E. Suciu (Cuvinte româneşti de origine turcă, 2006: 244), care presupune o încrucişare şi o influenţă reciprocă între cuvinte de origine turcească – chiulhangiu „funcţionar însărcinat să încălzească baia turcească“, chiolhaniu „şmecher“ – şi tirer au cul. Expresia (vulgară) există într-adevăr în franceză (Trésor de langue française informatisé, la cuvîntul cul), ca şi compusul popular tire-au-cul „leneş“, dar ambele sînt destul de rare şi nu avem dovezi că ar fi circulat în spaţiul românesc, mai ales în epoca în care încep să fie atestate chiul şi chiulangiu. Nici forma de adaptare (cu pronunţarea lui -l final), nici condiţiile de preluare (pe cale cultă sau populară) nu sînt plauzibile.

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. A publicat, între altele, volumele Limbaj şi politică (Editura Universităţii Bucureşti, 2007) şi 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecţia „Viaţa cuvintelor“, 2010).

Mai multe