Chipul națiunii

17 martie 2011   TÎLC SHOW

„Emanaţii“ Revoluţiei au ştiut una şi bună – întîi preluăm puterea şi inventarul Partidului Comunist, pe urmă ’om mai vedea. Prima parte a scurtei liste de priorităţi s-a rezolvat încă din ultimele zile ale lui 1989. Cea de-a doua parte însă, cea în care mai era de văzut cîte ceva, îşi aşteaptă şi azi o rezolvare. În ceea ce ne priveşte pe noi, cei mulţi, am crezut că energia descătuşată în acele zile e suficientă pentru a ne duce într-o lume la care visam şi în care evadam imaginar de vreo cincizeci de ani. Între timp, s-a dovedit destul de repede că doar energia şi entuziasmul nu sînt deloc de ajuns pentru a ajunge acolo unde ne doream atît de mult. Odată aflaţi faţă în faţă cu libertatea, cu democraţia, am zărit, dintr-odată, lungimea, dificultatea şi preţul pornirii la un asemenea drum. Şi din momentul acela, vreme de douăzeci de ani, parcă ne tot fredonăm în minte, parafrazîndu-l pe Arghezi – acum, c-o văd venind, aş vrea să mi se pară. 

„Emanaţii“ au preluat inventarul Partidului şi o bună parte din moravurile şcolii de partid a activiştilor mai descurcăreţi, care mirosiseră de ceva vreme şubrezirea sistemului şi iminenţa exploziei mămăligii. Li s-a părut suficient. Orice privire în urmă nu-şi mai avea rostul, în primul rînd pentru că ne-am fi văzut pe noi înşine într-o postură extrem de neonorantă. Prin urmare, ne-am încăpăţînat să privim doar înainte, undeva, în gol, fără o ţintă anume, dar cu conştiinţa faptului că facem ceva bun, rupînd-o, definitiv, cu trecutul. Iar liderii noştri au fost mai mult decît fericiţi să constate că n-avem timp de privit înapoi cu mînie, că sîntem porniţi, cu toate motoarele, spre viitor. Dar, în scurtă vreme, democraţia pe care o visam, frumuseţea nudă la care jinduiam de zeci de ani, s-a transformat într-o hidoşenie sinistră care fuge după noi, căpiată, şi vrea să ne violeze. Evident, noi nu stăm, iar jocul acesta de suspans şi urmărire ţine, deja, de ani buni. Proiectul comun al drumului de după dictatură şi simbolistica aptă să ne ţină împreună în această idee au fost considerate lucruri profund neimportante. Decuparea stemei României Socialiste din drapelul naţional a rămas imaginea centrală a Revoluţiei, iar nevoia de identificare simbolică a naţiunii cu un sine comun şi cu un destin istoric s-a topit în zilele acelea, suptă, absorbită, aneantizată, în gaura din steag. Decuparea stemei Republicii Socialiste România a funcţionat din acele momente, peste ani, e drept, ajutată din plin, ca o gaură neagră, absorbind orice dimensiune simbolică din preajma ei, anulînd orice posibilitate de reconstrucţie a unei imagini, a unui chip comun, suficient de puternic, încît să ne poată aduna în jurul său. 

Responsabilitatea acestui vid simbolic e profund împărţită. Au contat enorm atît lipsa de viziune şi oportunismul liderilor de după Revoluţie, dar şi sastisirea noastră simbolică din anii comunismului, în care am înghiţit o doză enormă de simbolistică delirantă, în care se amestecau – arsenalul de semne ale Partidului, universul cromatic al ambalajelor pe care le păstram de la rîvnitele mărfuri ale Occidentului, fluvii de identităţi vizuale din embleme, abţibilduri, stickere, plus simbolistica explicită a drapelelor naţionale din lumea liberă, mai cu seamă cel american şi cel britanic, despre care noi credeam că se identifică profund cu aspiraţiile şi profunzimile noastre. Deşi devoram simbolic mai tot ce ne ieşea în cale pe vremea comunismului, ne-am regăsit, după Revoluţie, intoxicaţi şi năuciţi de aspiraţii şi identificări la rece. Vreme de zeci de ani, dincoace de zidul care separa raiul penitenciar al comunismului de lumea liberă, am înghiţit doar identităţi vizuale, lipsite de suportul real al valorilor comunitare, al idealurilor colective, al libertăţii de expresie. Pentru noi, valorile la care aspiram funcţionau exclusiv proiectiv, virtual, la distanţă, într-o poveste generală în care ne amestecam, fără cea mai vagă cunoaştere a exersării practice a oricărui tip de valoare colectivă. Iar confuzia pe care o făceam între libertate şi posibilitatea de a consuma nelimitat continuă să existe, la fel de vie, şi în ziua de azi. 

Libertatea ne-a găsit sastisiţi, „ciumurliţi“, cum se spune în Ardeal, de orice exerciţiu al trăirii şi asumării simbolului în real, în viaţa normală. Nu am mai avut puterea să sintetizăm, să simplificăm, cu atît mai puţin, să căutăm, să scotocim cu atenţie după simbolurile reale ale identităţii noastre, care ar fi putut fi retrezite la viaţă. E drept, am primit un larg concurs de la liderii politici ai anilor de după Revoluţie, total străini de partea asta a lucrurilor, preocupaţi de orice formă de găbjire a hiperconcretului, şi fundamental indiferenţi la esenţa simbolică a politicii. Mineriadele, prigoana opoziţiei, ţinerea umilitoare a Regelui Mihai I pe aeroport şi gestionarea primitivă a acestui moment politic anunţau triumfător, la începutul anilor ’90, victoria definitivă la oraşe şi sate a Revoluţiei Române, ca izbîndă a lumii liber cugetătorilor. Orice problemă se gîndea doar în contextul imediat, dimensiunea simbolică a chipului naţiunii, regăsirea oricărui drum spre identificarea lucrurilor profunde care ne-ar fi putut aduna fiind trecute la indexul apucăturilor obscurantiste, înapoiate. 

Aşa se face că, pînă la urmă, figurile progresiste ale Partidului Comunist, personajele care au orientat Revoluţia, realiştii care îşi arogau plusul de experienţă şi de maturitate politică, posesorii setului de argumente care le asigurau o formă de legitimitate s-au dovedit a fi, de cele mai multe ori, doar nişte propagandişti obişnuiţi, nici măcar nişte „meseriaşi“, aşa cum se dădeau, sau cum ne plăcea chiar unora dintre noi să credem. 

(va urma)

Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.

Mai multe