Chipul întristat al bunăstării

În mod normal, chipul bunăstării ar trebui să fie unul roșu în obraji, vesel, plesnind de sănătate. Nu prea mai pare să fie așa. În anii din urmă, portretul acesta standard e, mai degrabă, o caricatură. Ideea de a o duce bine nu mai e o cale luminoasă spre un peisaj idilic, ci o alee străjuită de un bec chior, într-un parc desfrunzit.

Chipul actual al bunăstării e unul palid, pe care se citește o cruntă oboseală. E starea aceea de la sărbători. Ai enorm de mîncat. În fața ta se deschide un cîmp de bătălie ticsit cu miei, viței, porci, rațe, curcani, un univers de fripturi rumenite perfect. Ai senzația că mănînci o poză, nu mîncare. Sărbătoarea a devenit chinul de a-ți tăia cărarea prin peisajul ăsta. Un drum la capătul căruia ajungi epuizat, cu mațele făcute franjuri, cu ochii îngălbeniți și cu mintea înecată în depresie. Bunăstarea începe să fie percepută ca o condamnare la o „fericire“ spre care, vrei, nu vrei, trebuie să te îndrepți. Un soi de mecanică a vieții din care se exclude orice stare de mulțumire interioară. Un jug la care ești pus să tragi fără să ai de ales. Că, dacă ai alege, prima destinație spre care te-ai îndrepta nu ar fi sărăcia. Nu spre lipsă te-ai duce. Ci direct spre fereastra care dă spre neant, cu speranța că e larg deschisă și că poți trece dincolo de ea, în alergare, fără ca măcar să te-apleci un pic.

Deseori, ideea de bunăstare nu mai e ceva la care ajungi parcurgînd drumul spre un ideal. Ci e ceva la care ar trebui să-ți vină rîndul. E un amestec de rîcă și eternă nemulțumire. Ca și cînd ai sta la coadă, alături de milioane de oameni, ca să ajungi la un ghișeu prin care bagi capul ca să primești pe frunte o ștampilă. „Fericit și sătul.“ Apoi, tot încolonat, mergi mai departe, într-o direcție care, oricum, nu mai interesează pe nimeni. Un marș al mistuirii grele, al lipsei oricărei dorințe, al plictisului și al apatiei. Întreaga imagine asupra vieții pare un ciclu nesfîrșit de gesturi automate, clișee și momente fiziologice. Un univers de mestecare transformată în rumegare, digestie anevoioasă și excreție. Iar unicul sunet al acestei lumi e bolboroseala unor intestine.

Din ce în ce mai mulți oameni care o duc foarte bine sînt cumplit de nemulțumiți. Pentru că ideea de bunăstare nu mai are nici un fel de capăt. Idealul, dorința de a duce o viață îndestulată nu înseamnă ceva mai mult sau mai bine decît ai avut ieri. Ci a devenit ceva mai puțin, mai mic decît are altul. Chinul unei eterne comparații. Ruminarea exasperantă a unor șiruri nesfîrșite de calcule, la capătul cărora trebuie să te alegi cu o definiție a bunăstării. Iar rezultatul acestor socoteli nu te mulțumește niciodată. E doar un soi de sastiseală peste care ai mai turna ceva, în pofida voinței, doar pentru că se poate. Pentru că există. Doza de perversitate a acestui fel de tristețe merge inimaginabil de departe. Ea atinge și exhibiționistul care arată lumii, prin orice mijloace, cît de bine o duce, dar îl roade la fel de dureros, pe dinăuntru, și pe cel care joacă rolul modestului, al celui care pretinde întotdeauna că are mai puțin decît „se crede“ că are de fapt. Sînt doar strategii diferite de a camufla chinul unei stări de foame care te împinge înainte, indiferent cît ai fi de sătul.

De la distanță, pare un lung șir de plăceri. Dar imaginile vacanțelor pe plajele perfecte, de la capătul pădurilor de palmieri, mîncărurile devenite forme de artă contemporană expusă pe farfurii, casele dotate și decorate în extazul unei idei de estetică ajunsă la delir, toate formele de perfecțiune ale oricărui gînd, ale oricărei dorințe și închipuiri, totul a devenit atît de banal încît obosește și ofilește orice aspirație. Nu mai există un drum al descoperirii sau al devenirii, ci o încolonare la ghișeul gîndului că, la un moment dat, trebuie să-ți vină rîndul și ție la așa ceva. Dacă nu la ceva exprimat așa, atunci la împlinirea oricărui ideal de bunăstare. Pentru că, în calitate de ființă umană a contemporaneității, crezi că ai dreptul la fericirea care nu poate însemna altceva decît bunăstare. Și cum să înțelegi bunăstarea altfel decît în felul în care se definește ea prin imaginile care dansează peste tot în jurul tău?

Iar dacă bunăstarea se definește printr-un chip contemporan al fericirii, acela de program de viață, nu poți să te faci că nu observi suferința din dosul zîmbetului care stă pe post de siglă. O lume prinsă în obsesia calculului, de orice fel va fi fiind el. De la numărul de calorii la numărul de pași făcuți zilnic, de la datele ceasului inteligent care îți spune cît de maratonist ai devenit pînă la temele făcute conștiincios pentru cursurile de dezvoltare personală, de la jocul cifrelor care dau starea de spirit a conturilor din bănci pînă la felul în care aceste numere alcătuiesc, de fapt, liniile cu care-ți desenezi ideea de fericire. Aici începe tristețea adîncă. Imediat ce ai călcat pe țărmul acestui fel de fericire. Pentru că firicelele de nisip, apa turcoaz prin care vezi peștii și vegetația din adîncuri, soarele dogoritor și întreg peisajul perfect în care te găsești sînt doar înlănțuiri și unduiri ale unor frecvențe generate de cifre. Cifrele unui calcul care înlocuiește viața însăși. Și care produce marile întristări, ori de cîte ori pînza imaginilor perfecte e mișcată de vînt, lăsînd să se vadă măcar un pic din mecanismul care zumzăie dedesubt.

Iar gîndurilor acestora li se poate lipi orice etichetă. Marxism latent și toxic, depresie, moft hipsteresc, oboseală de prea mult bine, delir de bulă de viață, ignorînd realitatea sărăciei și a promiscuității care cresc gigantic în jur. Se poate spune absolut orice. Important e ca, după orice spunere, în mintea fiecăruia să se înfiripe măcar o urmă de mulțumire. Pentru cît e. Nu pentru cît „ar trebui“ să fie.