Chiolhanul cuvintelor

30 noiembrie 2016   TÎLC SHOW

Limba pe care o vorbim – sau care ne vorbește – ne-a luat tîrîș, la vale. Fenomenul seamănă cu o imagine excepțională dintr-o zicere românească, fără perdea, imposibil de reprodus aici. Nu are legătură cu vorbitul corect sau incorect. E ceva profund organic și energetic totodată. E mult dincolo de orice discuție despre formă, despre limbaj, despre convenții. Și nu se referă doar la limba pe care o vorbim aici, la noi, ci la Limbă, la oceanul în care plutim cu toții, din adîncul vremii, de la început.

Pe măsură ce s-au deschis porți de comunicare greu de imaginat cu niște ani în urmă, cuvintele au început să migreze în toate direcțiile. E o invazie de dimensiuni colosale, care precedă cu mult valurile de migrație umană contemporană. Valuri pe care, altminteri, le-a și generat. Explozia gadget-urilor de toate felurile, puzderia de aplicații, conectarea, abisul halucinant al rețelei planetare sînt tot atîtea teritorii noi din care țîșnesc cuvinte, gheizere cosmice de zgomot și culoare. Unii spun că peste tot se vorbește mai prost, mai sărac, mai artificial, mai altfel decît acum cîteva zeci de ani. Se înșală. Se vorbește, pur și simplu, incomensurabil mai mult. La fel e și cu cititul. Unii se plîng că nu se mai citește. Ba se citește. Enorm. Dar nu despre citirea cărților e vorba, ci despre actul în sine al citirii. De la titrajele și benzile cu informație ale televiziunilor, care nu se opresc niciodată, la firme și indicatoare, ambalaje, formulare imprimate, instrucțiuni de folosire, prospecte, mesaje scrise pe telefon sau pe rețelele sociale, citirea capătă un cu totul alt înțeles. Materia Limbii a intrat în coliziune cu antimateria Ei, iar fenomenul nu e vizibil din nici un loc de pe Pămînt, pentru că nu mai e un spectacol de pe cerul existenței noastre, ci un mecanism care cuprinde absolut tot, o gaură neagră.

Disputele terminologice, despre ce mai sînt dreapta și stînga politice, zvîrcolirile ideologice care nasc liberalisme conservatoare sau conservatorisme liberale, efectele globalizării, neantul consumerismului, migrația economică, viziunea contemporană asupra drepturilor omului, noile perspective teoretice din filozofie, etică, antropologie, sociologie, religie, milioanele de școli de gîndire, secte, grupuri, aripi ale grupurilor, asociații, narațiuni și contranarațiuni, limbajul de programare în toate chipurile sale, genunile fizicii cuantice, inteligența artificială, toate astea și încă multe altele fac în așa fel încît ideile clasice de „semnificație“ și „sens“ să devină niște constelații de care ne îndepărtăm cu viteză amețitoare. Nu mai are sens nici măcar să vorbim despre ce se va fi aflînd – dacă există așa ceva – dincolo de gaura neagră. Pentru că nu toți sîntem de acord cu existența ei, ea există doar pentru unii, iar pentru alții e doar una dintre alarmele false ale unei lumi în plină modificare de substanță.

Unii vorbesc despre noul Babel și despre diavolul care-și face mendrele, dansînd frenetic, în cel mai mare club pe care-l poate închipui mintea umană. Alții vorbesc despre schimbarea de paradigmă și despre trecerea la un alt fel de a înțelege fundamentele ființei umane. Unii cred că totul e o manipulare a unora care se uită la noi printr-un microscop, după cum există și oameni care cred că nu trăim nimic diferit față de ceea ce trăiau alte generații, panicate de direcția în care o lua omenirea la un moment dat. Discursurile abundă de „argumente“ și de „dovezi“ de toate felurile. Toată lumea are dreptate, pentru că avem senzația că cel mai nou drept care trebuie trecut pe lista drepturilor fundamentale ale omului e cel de a avea dreptate. La urma urmei, e un proces care pare, în ordinea actuală a lucrurilor, cît se poate de normal. Ființa umană și-a cîștigat dreptul de a se exprima. De a comunica ceea ce gîndește. De ce nu și l-ar cîștiga și pe cel de a avea dreptate? Iar cîtă vreme ideea de “a avea dreptate“ devine un soi de fizică cuantică, nici măcar cerul înstelat de deasupra noastră nu mai e limita.

Limba a luat cu asalt toate porțile tehnologice deschise, pe care propria ei nevoie de comunicare le-a creat. Tendința Ei de a se întinde la nesfîrșit zîmbește jucăuș la ideea de limită. Se poate ca o tendință să zîmbească? Poate fi personificat așa ceva? Sigur că da, din moment ce acceptăm că Limba ne poate vorbi pe noi. Asta dacă nu intervin cei din altă școală, care spun că Gîndirea e cea care face jocurile. Și-ncepe alt teritoriu de dispută, pe care cuvintele îl umplu și dau bătălii după bătălii, nu pentru supremații temporare, ci pentru nevoia devorantă de a avea dreptate. E momentul în care poate apărea și ideea că, în absența războiului real și total, în starea asta ambiguă în care conflictele sînt ținute sub capac – delimitate cumva local, pentru a consuma energia lumii, așa cum o face angajatul unei corporații atunci cînd merge la sala de fitness –, Limba își creează propriile războaie, care refuză existența în eprubetele experimentelor din teren. Alteori, totul arată ca un chiolhan al cuvintelor, unde se bea, se mănîncă și se dansează sălbatic, pentru ca, din cînd în cînd, unele dintre ele să iasă afară, la o bătaie sănătoasă, pînă cînd sîngele dă năvală și liniștește un pic situația.

Cuvintele ne trag după ele. Deseori, ele ne iau tîrîș, ca-n dezbrăcata zicere românească, cea care nu poate fi reprodusă aici. 

Cătălin Ștefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.

Mai multe