Chinezoaice în echipa de ping-pong
De ce noi nu avem nevoie de chinezoaice în echipa de ping-pong ca să cîştigăm titlul european?
Pentru că n-ar fi nostim. N-ar avea nici o noimă. Ideea unei competiţii pe ţări e despre a-ţi reprezenta ţara. Nu trebuie să fie neapărat ţara în care te ai născut. Nici măcar cea în care ai crescut. Dar măcar una cu care ai ceva în comun, altceva decît o simbrie. Măcar o iubire. Sau o salvare. Un sistem care ţi se potriveşte, nişte valori. Altfel e o păcăleală. În finala cu România, Ying Han şi Shan Xiaona primeau indicaţii în pauze de la o antrenoare chineză, pe toate scriind Deutschland. Cele două, vicecampioane olimpice pentru aceeaşi ţară (după finala pierdută în faţa adevăratei lor ţări), au ajuns în Germania după vîrsta de 20 de ani pe considerente pur sportive şi au primit cetăţenie pentru a adăuga nişte medalii în competiţia socialistă a marilor naţiuni, continuată şi după căderea Zidului, indiferent de sistemul politic. La noi există o tradiţie care cumva scoate jucătoare importante în ciuda acestei vaste indiferenţă pentru soarta sportului. Bernadette Szocs a vrut la un moment dat, se spune, să reprezinte Norvegia pentru că de aici nu primea ajutor. Deci nu doar că nu naturalizăm, ci sîntem sursă de vitamine pentru alte pămînturi. Dar ea, alături de Eliza Samara şi Daniela Dodean Monteiro, au reuşit cumva să-şi facă drumuri în lume fără să-şi schimbe steagul. Nu e vorba de vreun naţionalism tîmp sau de patriotism de gară. E în logica jocului. Ce-i drept, trăim vremuri fără mare logică. Dar printre ele se poate strecura bucuria unei ordini fireşti a lucrurilor. România a cîştigat titlul european cu românce. Sună simplu şi bine. Sună just.