Chilipirul ca terapie

22 ianuarie 2010   TÎLC SHOW

Rare sînt locurile în care sentimentul echităţii să fie mai puternic ca într-un magazin de vechituri. Autohtoni şi desţăraţi, bogaţi şi săraci, tineri şi bătrîni, cotrobăie ore în şir în căutarea chilipirului. E locul unde dispar titlurile nobiliare, sîngele albastru trece în ruginiul comun, rangurile sociale nu mai contează, iar diplomele dobîndite prin renumite universităţi particulare nu mai au nici o relevanţă. Un spaţiu în care ifosele şi opulenţa nu mai sînt agresive.

Dacă la „Centre Molson“, în zilele de festin hocheistic, cei de la „cucurigu“ privesc cu invidie la cei aşezaţi în primele rînduri, lîngă mantinelă; dacă la hotelul Ritz Carlton, cerberul cu aer de general şi ţîfne de absolvent al Academiei West Point, îţi cîntăreşte instantaneu punga şi starea socială; dacă în bogatul cartier Westmount – unde locuiesc mulţi dintre foştii prim-miniştri ai Canadei – priveşti fascinat prin grilajul de fier forjat desfăşurarea unui party, cu mese aranjate savant la marginea piscinei, cu lumînări şi făclii aprinse, cu muzica discretă a unui cvartet de coarde, ce ocupă o estradă laterală, aici, în schimb, eşti egalul lor.

O lume pestriţă cu gusturi eteroclite, cum stă bine gloatei, aflată într-o continuă mişcare. Ochi încercănaţi de griji cotidiene sau cine ştie ce abisuri existenţiale, doamne în „ultimul pătrar“, în toalete anacronice şi vizibile operaţii estetice, handicapaţi în cărucioare, orbi călăuziţi de cîini dresaţi dau impresia mai degrabă a unui drum al Damascului decît al unui banal magazin de vechituri.

Să aibă chilipirul virtuţi terapeutice? Tineri în pantaloni rupţi şi petice puse unde trebuie şi unde nu trebuie, în cămăşi sfîşiate, bocanci scofîlciţi în plină vară, amintesc anii de început ai strămoşului Cristofor Columb:

„În zdrenţe, cu copilul de mînă, bătînd în poarta mănăstirii Rabida, cerînd ajutor“, cum şi-l imagina Simon Wiesenthal. Adolescenţi ce par locuitori ai unei cetăţi medievale, blindaţi în armuri, bocanci cu bombeuri din oţel inoxidabil, curele doldora de ţinte metalice, brăţări şi lanţuri, amulete, cercei peste tot: în urechi, în nas, pe limbă, agăţaţi de sprînceană, iar buricul, de departe, pare cel mai chinuit. Cu toţii par a spune adio! maselor plastice, întorcîndu-se în epoca fierului.

Fiecare speră să găsească ceva. Între nenumăratele tablouri agăţate pe un perete coşcovit de vreme şi de nepăsare, unul mai norocos, poate găsi un Van Gogh, un lan de floarea-soarelui, galben-auriu, într-un Arles incendiat de soarele amiezii. Altul, mai de-al nostru, se poate bucura de un ibric emailat, roşu-aprins, Made in Romania, zămislit între dealurile Mediaşului.

La mare căutare sînt sculpturile inuite, lucrate en pierre au savon, reprezentînd, în general, animale şi peşti. Totemurile cioplite în rezervaţiile de pe coasta Pacificului aduc o undă de mister şi religiozitate în această insulă, preponderent profană. Peste tot tronează frunza de arţar, simbolul naţional canadian, conservată în cele mai bizare materiale. La intrare, un imens evantai de frunze uscate, ruginii, aminteşte lecţia naturii: „totu-i trecător“! O familie zgomotoasă pare încîntată de achiziţie, un fel de record al kitsch-ului: o fotografie mărită, reprezentînd un leu cu gura căscată, colţi ascuţiţi, gata să te sfîşie, luminaţi fiecare de becuri în diferite culori, clipind ameninţător. Îi scoţi bateria, l-ai îmblînzit! Un african – după fizionomie – tîrăşte o rogojină plină de găuri, deşirată pe margini, fără nici o calitate aparentă, nici funcţională, nici estetică. Să fie o relicvă din inventarul corabiei lui Thor Heyerdahl, cea cu care a atins Caraibele? Un dăruit al sintezelor vizuale ar putea reconstitui o istorie vie, de la primele caravele, pînă la ultima generaţie de computere. Dar, în acest vacarm, cui îi mai arde de istorii?

Rochii de epocă, pantofi de mătase cu însemnele unor manufacturi dispărute; baldachine cu aer vetust ce par scoase la vînzare de o Casă Regală ajunsă la ananghie; lenjerii brodate ce amintesc de tinerele fete care, venind din Franţa pentru a se mărita în Canada, primeau din partea Regelui „un modeste trousseau“; aceste „tuques de laine“, necunoscute europenilor – totul se constituie într-un adevărat răsfăţ al privirii.Senzaţie de împărăţie a inutilului: sfeşnice de alamă cu ceara împietrită de timp pe braţele ce se bălăngăne jalnic; lămpi de petrol mîncate de rugină; evantaie destrămate, aduse din cine ştie ce colţ asiatic; o maşină de cusut ieşită de multă vreme din uz, incapabilă de a mai tigheli nici pînza de păianjen, întinsă din belşug între pedală şi suveică. Totul se cumpără: aparatură electronică, piane sparte, gramofoane vechi, chiar şi un clopot mut, cineva şterpelindu-i limba.

La rafturile doldora de cărţi, este afluenţă mai mare ca la librăria Gallimard, de vis-à-vis. Incunabule aduse peste Ocean de cine ştie ce iubitor de slovă scrisă, romane de duzină, vechi horoscoape în misteriose ideograme, literatură ezoterică, benzi desenate – o adevărată bibliotecă ce îndeamnă la lectură. Vîrstnicii, aşezaţi pe cele cîteva scaune de răchită, întorc cu evlavie paginile cărţilor religioase, în coperţi cu cotoare aurii, de mare efect sub incidenţa luminii. Cei tineri, puţini la număr, le frunzăresc la raft, ilustrînd parcă un gînd cioranian: „destulă pasiune pentru a ne apropia de El, dar nu destulă naivitate pentru a crede“.

Zumzet de stup supra-aglomerat. Labirint din care nimeni nu vrea să iasă. Creuzet misterios în care s-au topit toate idiomurile lumii. Doar indianul kahnawake rezemat de un perete, pe care este pictată, în manieră naivă, o hartă a celor două continente americane, ornată din belşug cu săbii şi cruci, purtate de conchistadori cu mustăţi fioroase, priveşte resemnat. Pare un totem viu, strămutat din rezervaţie în acest bîlci modern. Din difuzoarele mascate în tavanul fals, o muzică sacadată se prăvale, asemenea Niagarei, mistuindu-se printre oameni şi mărfuri.

Tulburat din reverii, indianul tresare, ca la ecoul unui cîntec cunoscut

– amestec de bocet şi blestem, revoltă şi renunţare – ce învăluie această epifanie a deşertăciunii:
...si Cristophe Colomb n’avait pas existé, nous aurions été libres... sînt ultimele cuvinte ale cîntecului.
 

Mai multe