Chestia cu România neîmblînzită
Pe scurt, treaba stă cam așa: conducerea subsidiarei românești a unui lanț de hypermarket-uri din Franța hotărăște să producă un film documentar despre natura României. Oameni tineri, care văd în ideea asta un prilej foarte bun de a pune sub bradul Centenarului un cadou surprinzător, dar și – după cum e foarte firesc – o ocazie potrivită de a contribui la reputația companiei pentru care lucrează. Se pune la bătaie un buget serios, se angajează o echipă de filmare din Anglia, o casă de producție cu experiență acumulată în ani, pe toate marile canale de film documentar, și totul se pune sub coordonarea unei echipe românești. Iese un film de vreo oră și jumătate, cu imagini foarte spectaculoase, cu un comentariu – cred realizatorii acestei producții – mulat pe orizontul de așteptare și pe tiparul de receptare al publicului românesc, adică apare primul film documentar despre natura României, care este proiectat în cinematografe. Mesajul filmului, comunicat cît se poate de clar, este că trăim în mijlocul unui spațiu divers, de mare valoare, pentru care nu avem nici un merit că există și față de care nu mîndria că sîntem pe-aici e soluția, ci responsabilitatea profundă de a-l păstra așa cum e, de a-l proteja. De pe 13 aprilie, filmul rulează în cinematografe.
E absolut normal să existe și spectatori dezamăgiți, nevrăjiți, neconvinși, necăzuți pe spate după ce au ieșit de la proiecția acestui film documentar. Unanimitatea obținută pe căi firești, neopresive, nu există. E-n natura ființelor umane de pretutindeni să fie diferite, să nu le placă același lucru, să contrazică, să critice, să analizeze, să-și exprime entuziasmul sau revolta față de un anumit lucru. În cazul documentarului amintit, echipa de producție a ales o strategie narativă pe care a considerat-o foarte potrivită pentru universul de receptare al publicului românesc. Actorul Victor Rebengiuc citește un comentariu populat cu metafore, cu un soi de aer poetic, pe care unii îl pot considera de modă mai veche, totul aranjat sub cupolele unor forme de candoare și patetism.
Sîntem un public din rîndurile căruia cei mai mulți vibrează autentic la felul acesta de mesaj. E limpede, după natura spectacolelor, emisiunilor, muzicilor, discursurilor politice, după mai toate formele de manifestare și expresie publică pe care le apreciază majoritatea de la noi, cam ce fel de public sîntem. Nu e nici bine, nici rău. Sîntem într-un fel, așa cum și alte publicuri din lumea asta sînt, pe-acolo, pe la ele pe-acasă. E evident că ne plac patetismele, că sîntem un public emoțional, deseori nostalgic, cu un oarecare apetit pentru ceea ce considerăm noi că e poetic. Nu cred că trebuie să se supere nimeni din cauza asta. Am crescut, mulți dintre noi, cu filmele lui Sergiu Nicolaescu, cu o istorie prezentată ca fiind mama actelor de vitejie din lumea asta, cu entuziasme și căderi în visare la Cenaclul „Flacăra“ și la cuvintele înflăcărate ale lui Adrian Păunescu, cu lacrimi pe obraz cînd citim versurile lui Coșbuc și cînd ascultăm „Balada“ lui Ciprian Porumbescu. În majoritate, ăștia sîntem, așa ne manifestăm, indiferent de ce-ar spune o minoritate care refuză categoric să se identifice cu un asemenea model de receptare și de perspectivă asupra lumii.
Unii dintre cei care fac parte din această minoritate nu se împacă deloc cu gîndul că realitatea în care trăiesc e una în interiorul căreia nu cei care gîndesc aidoma lor sînt mai mulți. Întotdeauna disprețuiesc visceral majoritatea, o cataloghează în cuvinte dintre cele mai urîte, o fac răspunzătoare de absolut tot ce e rău. Din cauza acestei majorități nu merge nimic aici, nivelul clasei politice e cel pe care îl vedem, iar speranța de a aduce civilizația și în partea asta de lume e nulă. Din cauza acestei majorități, natura țării noastre e batjocorită, exploatată barbar, răvășită și distrusă pînă și în locurile cele mai protejate. Ce facem cînd vedem pădurile și cursurile de apă, munții și dealurile, cîmpiile și litoralul scufundate sub gunoaie, sub mizerie, sub cruntă nepăsare? Ce facem cînd vedem știri despre vînătoare iresponsabilă, braconaj, furt de lemn, incendii de natură, provocate voluntar sau din neatenție, microhidrocentrale care distrug rîuri întregi? Înjurăm cît ne țin puterile cardio-vasculare această specie de „bizoni“, „primitivi“, „barbari“. Sînt compatrioții noștri din majoritate, pe care punem orice vină, așa, la grămadă. N-am face nimic ca să încercăm, cît de puțin, să schimbăm lucrurile. N-am clinti un deget. Am bea chestii bune și-am filozofa pe seama a cît sîntem de condamnați să trăim în mijlocul unei majorități atît de rudimentare. Avem o părere. „Ei“ sînt cauza absolută a răului. „Noi“ sîntem întruchiparea binelui.
Atunci cînd un mesaj se adresează celor pe care îi disprețuim, nu mai contează, pentru unii dintre noi, ce conține mesajul cu pricina. Îl înjurăm și-l desconsiderăm de la bun început. Dacă sîntem iubitori de munte și de natură, știm noi mai bine cum se face un film despre așa ceva. Dacă vrem să protejăm natura, doar noi știm cum s-o protejăm. Dacă plantăm copaci, doar noi avem dreptul moral de face așa ceva. Cum îndrăznesc s o facă și alții? Dacă în filmul documentar despre natura României s-au filmat niște animale și prin alte țări, e nenorocire, e siluirea realității, e orice. Comentariul documentarului e ca o „compunere de școală primară“. E pentru „bizoni“. Adică e destinat „ălora pentru care, oricum, n-are nici un sens să faci nimic, pentru că rămîn la fel“. „Barbarul“, „bizonul“, „rudimentarul“ sînt marii vinovați pentru tot ce nu merge. Iar dacă un produs cultural intenționează să-i facă mai buni pe cei pe care îi desconsiderăm, o să desconsiderăm și produsul, doar pentru că le e adresat. Știu, e o replică idioată. Dar nu-i așa că, uneori, chiar merităm un pic din situația pe care o avem aici, din ce se-ntîmplă cu noi?