Changing places
Profesorul de Estetică Mario Răsare și-a început examenul oral cu studentul Carpat Torente – de la masteratul de Teoria Literaturii – în trombă. „Prezentați-mi, vă rog, pe scurt, estetica structuralistă!“ „Să mă refer, mai întîi, la partea lingvistică, saussuriană, ori să trec direct la etapa formalistă?“ „Cum doriți. Problematica ideologică este aceeași.“ „Nu chiar!“, a observat ferm tînărul studios. „De ce credeți asta?“, a întrebat, ușor surprins, esteticianul. „Păi, din două motive. Unul biografic-istoric și altul pur teoretic. Primul: Saussure habar nu avea că devine părinte fondator pentru o poetică de mare impact cultural ulterior. Era un biet alcoolic introvertit care nu a catadicsit nici măcar să-și aștearnă ideile pe hîrtie. De unde să bănuiască faptul că dădea naștere structuralismului? A murit tînăr, trist și izolat, fără nici o perspectivă. Noroc cu studenții ăia ai lui care i-au publicat cursul de lingvistică generală din notițele lor! Al doilea: pare absurd să tot legăm principiul limbii ca structură autonomă de cel ulterior, al literaturii ca formă autonomă. Ne referim la registre separate, cu reguli diferite, registre care – ce mai tura-vura? – nu se pupă, dom’ profesor…“ „Interesant“, a comentat examinatorul, mult mai nesigur decît la debutul dialogului. „Nu v-am spus despre astfel de lucruri la curs…“ „Știu că nu ne-ați zis!“, a comentat, categoric, Torente. „De aceea vă spun eu acum și ar fi bine să vă notați, măcar pentru generațiile viitoare de studenți!“ Mario Răsare, teleghidat parcă, s-a apucat să scrie pe hîrtiile din fața lui. „Prin urmare“, a continuat cu un ton gnomic junele Carpat, „a-l tot invoca pe Saussure în povestea complicată a structuralismului rămîne – iertați-mi micul joc tautologic, intenționat desigur! – o eroare structurală. O inadecvare, mai precis. Nici măcar formaliștii nu mă conving extrem de tare că ar avea ce căuta aici…“ „De ce?“, a întrebat profesorul Răsare, sincer deconcertat și cu pixul în aer, plutind diafan peste hîrtii ca o pană de gîscă de pe vremuri. Pe fața sa, stupoarea și fericirea se amestecau într-un antagonism patetic.
Carpat și-a dat capul pe spate, încruntîndu-se vag, aidoma savanților prinși în clocotul gîndirii. „Ei, pe acest palier, trebuie să recunosc, apar părerile mele personale, nefundamentate – încă! – științific.“ „Nu-i nimic. Ziceți, ziceți, vă rog!“, a replicat Mario impacientat, pregătit să-și reia șirul notițelor. „Domnule, formaliștii sînt niște idealiști. Ei visează la o istorie a formelor literare și nu la una propriu-zis a literaturii, pe modelul bătrînilor impresioniști, așa cum ne asigură liderul lor, Boris Eikhenbaum. Vor să dea viață materiei – mă refer, se înțelege, la materia textuală –, să pună carevasăzică suflet în mașinăria produsului literar brut, supralicitîndu-i, chipurile obiectiv, îmbrăcămintea stilistică. Ăsta nu e structuralism!“ „Dar ce este?“, a rostit, cu glas tremurat, esteticianul. „Ca să fiu blînd, spun că e chiar ceea ce afirmă ei că ar fi – formalism. Adică o hîrjoneală simpatică și inofensivă cu formele literarității, iar nu cu esențele sale. Dacă aș fi ceva mai brutal, aș țipa că la mijloc nu ar fi decît o mică farsă teoretică, o vrăjeală intelectuală, o utopie critică…“ „Bine, și atunci cînd se naște de facto structuralismul?“ „Ha-ha“, a rîs, superior, studentul Torente. „Întrebare legitimă, dom’ profesor! Mă tem că răspunsul vă va paraliza intelectual…“ „Și totuși, ziceți-mi! Vă rog!“ „Bine, atunci notați cu litere mari acolo: NICIODATĂ!“ „Niciodată?!? Cum se poate? Păi, umanitatea îl studiază și îl predă de măcar jumătate de secol…“ „Studiază și predă o himeră!“, a intervenit, tăios, Carpat. „O părere!“ „Și cu Roland Barthes ce facem? Cu Claude Lévi-Strauss?“ „Ce să facem? Îi includem în aceeași linie a marilor visători. Amîndoi îi trag cu homologia, autoinventata știință a similitudinilor. Cică segmentezi o structură în fragmente unitare (Lévi-Strauss, referindu-se la mit, le numește miteme, cele mai mici entități mitologice, cum ar veni, echivalentele lexemelor din lexicologie și a fonemelor din fonetică) și apoi, pe baza asemănărilor dintre ele, le recompui feroce (le articulezi, după Barthes) într-o nouă formă semnificantă…“
Torente s-a oprit interogativ. A adăugat flegmatic: „Comentați, vă rog! Se poate demonstra astfel, hocus-pocus, că structura respectivă ar avea viață proprie?“ „Nu știu!“, a replicat, cu onestitate, domnul Răsare. „Ei, dom’ profesor, vedeți, de aia n-are ursul coadă! Vă prezentați lamentabil la examen și acum sînteți gata să aruncați vina asupra mea. Că aș fi intolerant, grăbit, obtuz, lipsit de empatie…“ „Nu, nu!“, a încercat Mario să se disculpe. „Nu vreau să aud scuze!“, i-a retezat elanul, scurt, tînărul Torente. „Vă place să diluați ideea responsabilității academice. Pentru astăzi nu aveți notă de trecere!“ Profesorul căpătase o expresie disperată. A întrebat îngrozit: „Cînd aș putea să vin la reexaminare?“
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.
Foto: Roland Barthes