Cetăţile săşeşti, restaurate pas cu pas - interviu cu Carmen SCHUSTER
Am aflat mai degrabă întîmplător despre proiectele sale, dar mi s-au părut din prima clipă potrivite pentru a vorbi despre ele în această pagină. Cînd se enumeră potenţialele atracţii turistice ale României, de 20 de ani încoace, pe listă apar şi bisericile fortificate din Transilvania. Doamna Carmen Schuster chiar se ocupă de restaurarea şi punerea lor în valoare. Dar vede dincolo de „simpla“ renovare a unor ziduri cu valoare istorică: importantă e dezvoltarea sustenabilă („e un cuvînt antipatic“, recunoaşte, „dar în acest caz e potrivit“). A plecat din România în anii ’80, a lucrat în domeniul bancar în Germania, s-a întors în 1998 şi acum este vicepreşedintă la BCR. Zîmbeşte permanent şi vorbeşte despre proiectele sale cu o pasiune care contrazice toate stereotipiile şi prejudecăţile despre aşa-zisa „răceală“ a finanţiştilor.
De ce v-aţi întors în România?
Între 1989 şi 1995, am lucrat în calitate de consultant la restructurarea sistemului bancar din Germania de Est. A mers extrem de bine. Dacă în 1989 sistemul bancar est-german s-a prăbuşit parţial, pentru că nu făcea faţă noii situaţii economice, încetul cu încetul, atît clienţii, cît şi băncile şi-au revenit: a fost un destin comun, clientul şi banca depindeau unul de altul şi s-au susţinut reciproc. Ideea băncii care se află „undeva sus“ şi îţi oferă, cu o anume aroganţă, nişte lucruri la costuri foarte mari nu a existat. În 1998, a existat un acord între România şi guvernul german, privind restructurarea Casei de Economii. Mi-a plăcut ideea băncii care este aproape de clientul obişnuit, care nu are prea mulţi bani şi îşi construieşte, pas cu pas, un anumit viitor financiar. De aceea m-am întors, crezînd că sînt suficiente elemente pentru a construi şi în România un model asemănător.
Vă pare bine că v-aţi întors în România?
Eu am vrut să mă întorc. Lucram în sistemul bancar din Germania, în decembrie 1989, cînd pe ecranul de la bursă apăreau informaţii despre situaţia din România; toţi colegii mei germani urmăreau ştirile şi preşedintele băncii m-a întrebat: „Nu-i aşa că dumneavoastră o să vă întoarceţi?“ Aşa s-a şi întîmplat. Dar nu imediat. N-a fost un plan. A fost un amestec de motive profesionale şi emoţii. Pentru mine fusese destul de greu să plec din România – cu toate că atunci, în anii ’80, funcţiona mirajul Occidentului. Iar Occidentul îţi oferă multe lucruri, în primul rînd libertatea de a decide asupra propriului destin. Într-o lume normală, viaţa este previzibilă şi lucrurile devin posibile: asta mi-a plăcut. Dar a existat o nostalgie pentru lucrurile de aici, pentru prietenii de aici. Asta m-a făcut să mă întorc.
În anii ’80, cînd aţi plecat dumneavoastră, existau nişte stereotipuri pozitive despre Occident. Cînd aţi ajuns acolo, ce s-a confirmat şi ce s-a infirmat din ceea ce ştiaţi aici, în lumea noastră închisă?
S-a confirmat posibilitatea de a alege – profesional, personal – drumul care îţi convine cel mai bine. Acest lucru este o valoare esenţială. Pentru că aici, în România comunistă, nu prea aveai posibilitatea de a alege. Eu am fost profesoară aici. Noi eram consideraţi incapabili să educăm „omul nou“, socialist. Or, pentru un tînăr care termină o facultate şi vrea să se implice, e un atentat la propriul destin. Ca tînăr, eşti idealist, aşa că eu am fost, la un moment dat, o comunistă convinsă. Dar lucrurile nu mergeau bine, iar îngrădirea persoanei era de nesuportat. În Occident, faptul de a putea alege, accesul liber la informaţii, posibilitatea de a face orice pe plan profesional mi s-au părut extrem de importante. M-a dezamăgit însă decalajul material în interiorul societăţilor occidentale. M-a dezamăgit totuşi faptul că viaţa profesională era prinsă în nişte reguli strict raţionale. Astăzi, în management, constatăm că dacă nu sînt integrate şi emoţiile, nu ai succes. Acum lucrurile s-au schimbat, dar atunci totul era extrem de eficient şi raţional, cu mai puţină grijă faţă de ceea ce se întîmplă cu oamenii. Dacă ştii regulile, funcţionează; dacă nu le ştii, eşti pierdut. Eu am constatat asta foarte repede cînt am plecat: pe măsură ce mă îndepărtam de România, constatam că nu mai funcţionează inteligenţa emoţională şi intuiţia socială.
Cînd aţi revenit în România, aţi trecut prin alt şoc?
În 1998, am plecat de la ideea că eu cunosc România, dar acest lucru nu s-a adeverit. După 1989, România devenise alta. Şi am început, cu frenezie, să citesc, să încerc să aflu de ce sînt românii aşa, de ce au apărut anumite comportamente. Eliberarea din 1989 a dat naştere unui alt tip de comportament, şi am constatat că trebuie să redescopăr această Românie: eu cunoşteam alta. Aşa că, o bună perioadă de timp, am avut aşteptări greşite. Este extrem de greu să treci la un sistem democratic. Toţi ne-am speriat atunci de ideea lui Silviu Brucan că va dura 20 de ani pînă se va instaura democraţia în România. Dar cred că va dura cîteva generaţii, pentru că tarele de comportament sînt atît de puternice, încît nu se pot schimba atît de repede. Nu pot spune că m-a dezamăgit România pe care am găsit-o în 1998, dar m-am trezit din nou într-o lume nesigură. În management, e nevoie de previzibilitate. În România, am constatat că lipseşte consecvenţa în aplicarea unei decizii. Or, în această situaţie, proiectul respectiv îşi pierde din valoare şi din impact. Sîntem extrem de puternici în discuţii intelectuale, uneori spectaculoase – şi stai să te gîndeşti uneori că aşa ceva n-ar fi fost posibil în Germania niciodată –, ne menţinem o vreme pasiunea pentru o idee sau pentru un proiect, dar apoi o lăsăm baltă. În management e nevoie şi de o anumită solidaritate decizională: cînd s-a luat o hotărîre, trebuie s-o aplici, fie că îţi place sau nu. Or, în România, imediat după ce s-a luat decizia, apar comentariile – că e o hotărîre proastă, că nu va ieşi nimic... Un alt lucru care m-a şocat cînd m-am întors în România a fost limbajul dublu. Între timp s-a diminuat. Sau ideea că o vorbă spusă poate fi schimbată ulterior.
Ce v-a surprins plăcut cînd v-aţi întors în România şi ce v-a făcut să rămîneţi aici?
Poate vi se pare exagerat, dar n-am regretat nici o zi că m-am întors. Este un alt tip de viaţă, mai puţin confortabilă, dar eu n-am căutat neapărat confortul. Sînt multe lucruri de făcut şi poţi să construieşti foarte multe, chiar dacă uneori e greu. Noi, protestanţii, avem o vorbă: „Dumnezeu nu ne-a promis că o să fim fericiţi întotdeauna, dar ne-a promis că întotdeauna o să avem mult de lucru.“ Contrar a ceea ce spune presa, lucrurile se mişcă în direcţia bună. Nu neapărat la nivelul de vîrf, ci la baza societăţii. Apoi, în România de azi găseşti foarte multă inteligenţă, oameni bine pregătiţi, flexibili, adaptabili, iar asta face viaţa mai plăcută, pentru că îţi face plăcere să lucrezi cu astfel de oameni. Şi îmi mai place aici socializarea rapidă: fiind o societate în transformare, nu atît de „setată“ ca altele, reuşeşti să-ţi faci cunoştinţe foarte repede. Oamenii sînt deschişi şi permisivi. Nu la prima vedere, ci la a doua, am mai observat că există o anume emoţionalitate în relaţii, care este foarte plăcută. E adevărat, nu întotdeauna, căci reversul acestei stări este, uneori, lipsa de respect. Există şi părţi mai puţin plăcute. Uneori ai senzaţia că este o societate în derivă, nu există încă roluri şi valori foarte clare, ceea ce e destul de complicat. Dacă nu ai un set de valori foarte clare, nu poţi construi pe termen lung.
V-aţi implicat în schimbarea societăţii la nivel local, în comunităţi...
Am plecat de la ideea că, dacă îmi cîştig banii aici, o parte trebuie să se întoarcă în societate. Am un proiect la Cincşor, în apropiere de Făgăraş, satul din care provin, în care există o biserică fortificată (sînt 190 de asemenea biserici în România). Cred că biserica poate fi pusă în valoare, face parte din patrimoniul Transilvaniei, iar Transilvania e interesantă tocmai prin amestecul de culturi. Majoritatea saşilor din Cincşor au plecat, dar au rămas biserica, o parohie şi o şcoală veche. Şcoala devenise un maldăr de gunoi, parohia era şi ea într-o stare degradată. Pentru mine, a fost o decizie emoţională (ceea ce nu trebuie să faci în afaceri) să mă ocup de acest proiect: renovarea bisericii cu fonduri europene, apoi a şcolii şi a parohiei (cu fonduri private). Vreau să avem o restaurare model acolo, care să ofere o colaborare între cultură şi business şi, astfel, să ajungem la un model sustenabil pe termen lung.
Dar apare aici o întrebare-cheie: ce va urma după restaurare?
N-am vrut să las această iniţiativă izolată, aşa încît, împreună cu Biserica Evanghelică din Sibiu, am iniţiat proiectul „Descoperă sufletul Transilvaniei“, în care încercăm un demers de jos în sus: sîntem 24 de comunităţi care s-au alăturat acestui proiect. Cred că la anul vom dubla numărul lor. Cred că fiecare poate face ceva la nivel local, astfel încît să stimulăm turismul. Anul viitor vom merge la tîrgurile de turism de la Viena şi Berlin, am stabilit multe legături cu zona germanică. Cred că aşa putem începe să arătăm că avem suficiente forţe locale pentru a schimba ceva în folosul acelei zone. Nu putem să schimbăm România, dar putem schimba o comună, două, cinci, cîteva zeci... De Ziua Patrimoniului Necunoscut, vrem să deschidem toate bisericile fortificate – chiar dacă unele sînt într-o stare jalnică. Se vor trage toate clopotele la ora 15, pentru a semnala că există un patrimoniu pe care oamenii îl pot pune în valoare, dacă se implică.
Descrierea dvs. este în discordanţă cu discursul dominant în România, unde se spune foarte des „Guvernul nu face“, „Ministerul nu face“…
Cred că fiecare are rolul său. Dar cred că este dăunătoare această idee – că Guvernul, Ministerul, Judeţul trebuie să ne rezolve problemele locale. Bineînţeles, în unele cazuri e nevoie de fonduri pe care autorităţile locale nu le au. Dar pînă să ajungem la bani, sînt foarte multe lucruri de făcut. Contează foarte mult iniţiativa locală. Aşteptarea ca alţii să facă e dăunătoare pentru orice proiect. E nevoie de implicare. În proiectele noastre, există mulţi voluntari, iar voluntariatul nu are o tradiţie în România. Eu cred în iniţiativa locală – uneori prin idei banale, simple, dar eficiente, care schimbă ceva la faţa locului, pas cu pas. Dar mentalitatea românească vrea ceva spectaculos şi repede. Nu, nu merge aşa, ci pas cu pas, încetul cu încetul – e un drum mai sănătos şi mai convingător. Trebuie să dai răgaz oamenilor din jur să se dezvolte odată cu aceste proiecte. Interiorizarea schimbărilor se poate face doar treptat. Acum patru ani, la Cincşor nu puteai nici măcar să te apropii de clădirile respective, atît erau de dărăpănate. Acum, toată lumea care vine observă ce schimbare extraordinară a avut loc.
Dar din satele unde există biserici fortificate au plecat saşii, nu mai există comunităţi care să poarte de grijă bisericii, parohiei, şcolii. Ce se va întîmpla, pe termen lung, cu ele?
Să ieşim puţin din asemenea structuri izolaţioniste. În multe dintre aceste sate există, pe lîngă biserica fortificată, şi una ortodoxă, şi una catolică. Istoria saşilor în aceste sate este încheiată. Dar dacă vrem să dezvoltăm turismul local, interesantă nu e o anume etnie privită izolat, ci comunitatea umană în ansamblu. În Transilvania, interesante sînt interferenţele, felul în care s-au dezvoltat comunităţile prin oglindirea „celuilalt“. Cetăţile săseşti, de exemplu, au un „turn al slăninei“. Acest tip de „frigider“ a fost preluat şi de români. În portul săsesc există culori preluate din portul românesc. Or, asemenea lucruri sînt interesante pentru cineva din străinătate care vine şi ne priveşte, nu izolaţionismul privit unilateral. O valoare europeană – cooperarea – se regăseşte în comunităţi foarte vechi. Sau ideea de a rezolva problemele la nivelul comunităţii: este o idee supermodernă. Ne facem iluzii dacă în continuare privim lucrurile doar la nivel global şi ignorăm structurile mici, comunităţile locale. Cred că putem dezvolta turismul şi afacerile locale indiferent dacă mai sînt sau nu saşi în satele respective: de fapt, vrem ca oamenilor de acolo să le meargă mai bine, să-şi vîndă produsele tradiţionale, să încerce să promoveze ceea ce au.
Cum vedeţi, în cîţiva ani, dezvoltarea proiectelor în care sînteţi implicată?
Noi nu ne dorim să rămînă nişte proiecte „pur“ săseşti. Ne dorim ca renovarea bisericilor fortificate să fie un punct de plecare. Deocamdată, ele sînt bine cunoscute în zona germană (mai puţin cunoscute în România, ceea ce e un mic paradox). Peste cîţiva ani, am vrea ca în jurul acestor biserici fortificate să se fi format şi alte oferte – turistice, gastronomice, de economie tradiţională ş.a. Astfel, Transilvania în ansamblu va deveni atractivă. Există un exemplu interesant, Tirolul: a fost tot o zonă rurală. La fel şi Toscana. Deocamdată, nu poţi face o comparaţie cu acestea. Dar de ce să nu credem că există şi un tip de turişti care vor să descopere altceva? Sînt încrezătoare că proiectele noastre vor da rezultate. În zece ani aş vrea ca Transilvania să poată fi comparată cu Toscana, cu Schwarzwald ori cu Tirolul.
Foto: ADZ