Cerul înstelat deasupra Arenei naţionale

Din ultimele observaţii de pe Arena Naţională, să tragem concluzia că stadionul îi face pe suporteri? 

Am tînjit după un stadion adevărat şi aproape că am căpătat unul. Dar românul nu e mofturos. Ia-i zece lei şi dă-i ceva de maximum doi, va fi fericit. Steaua-Twente a fost în sistem binar, scor 0-1, public de 10. Irelevantă şi tendenţioasă reacţia unor jurnalişti străini care, la vederea Arenei Naţionale, au exclamat: „E foarte frumoasă! Cînd o terminaţi?“. La noi e cu legea morală şi cerul înstelat deasupra. De aceea nu se închide acoperişul. În acel frig cristalin spectatorii au fost obligaţi la entuziasm, la agitaţie, la încălzirea atmosferei. La propriu. În meci au jucat nişte Amundseni teleportaţi direct de la Polul Sud la ceremonia Nobelului. Nu-i de mirare că în încleştarea muşchilor şi fălcilor s-au exprimat uşor dislalic.

A fost o seară frumoasă, terminată cu intonarea pe mai multe voci a imnului naţional „Ţi-am zis eu!...“. Avem o aplecare sublimă pentru salturile în gol, impropriu numite sinucideri cînd, de fapt, e de admirat graţia zborului. Lumea s-a retras în ordine printre zăpezi, agăţîndu-şi de suflet o nouă amintire nepieritoare despre poezia performanţei la români. Abia un pic mai tîrziu, dezmorţiţi în laşitatea vreunei călduri suprataxate de apartament, unii vor fi avut impresia, alimentată de locul în care s-a antrenat Steaua pentru marele meci, că au fost luaţi în balon.

P.S.: Becali a făcut un milion.