Cele trei feluri de rasism
În mod obişnuit, experienţa rasismului se limitează la proximitatea spaţio-temporală. Aici şi acum, lîngă noi, ne alimentăm predispoziţiile rasiste sau, din contra, reuşim să le conştientizăm şi să le controlăm. Vecinul, colegul de la şcoală al copilului, colegul de serviciu pot fi prilejuri de a ne clarifica raportarea la întîlnirea cu celălalt, cu străinul. Că ne folosim de ele, sau din contra, le lăsăm să treacă este o altă poveste. Dar dacă asemenea prilejuri concrete nu reuşesc să ne provoace la meditaţie, cu atît mai puţin formele mai subtile de rasism ar putea să o facă.
Pentru că, pe lîngă rasismul clasic, de cartier sau de uliţă, există şi un rasism al distanţei, un rasism geografic. El provine din impresia că zona în care te-ai născut este privilegiată, este zona geografică în care trăiesc oamenii superiori. Au apărut de curînd sondaje privind receptarea ipoteticului val de refugiaţi care ar fi stat să vină peste România. Rasismul distanţei este cel responsabil pentru reţinerea populaţiei faţă de refugiaţi şi faţă de imigranţi în general. Un bulgar la Bucureşti este primit altfel decît un sirian. Iar dacă zona de provenienţă depăşeşte şi sfera confesională, atunci distanţa este cu atît mai mare.
Alt exemplu. Importanţa ştirilor despre atentatele comise în diferite părţi ale lumii se stabileşte şi ea în funcţie de distanţă. Jurnaliştii ştiu că, cu cît zona respectivă e mai îndepărtată, cu atît interesul publicului este mai scăzut. Astfel, dacă sînt 100 de morţi într-un atentat, dar acesta a avut loc la Bagdad, interesul public este mai mic decît dacă atentatul s-a petrecut într-o capitală europeană, iar numărul de victime este net inferior. Jurnaliştii acţionează în consecinţă şi pun mai mult accent pe ştirile din zona de proximitate. Însă, pînă la urmă, şi aici acţionează tot un soi de rasism, cel spaţial.
Invers, dacă luăm în calcul raportarea la periferie a altor zone, ajungem la aceleaşi constatări. Pentru că un sentiment de superioritate are, de exemplu, şi japonezul faţă de chinez sau, în general, civilizaţia orientală faţă de cea occidentală. Şi triburile africane sau cele amerindiene, ştim din cercetările antropologice ale secolului trecut, au motivele lor să se considere deasupra vizitatorilor albi. Pînă la urmă, în anumite limite, credinţa în propria superioritate geografică, impresia că eşti buricul pămîntului este benefică pentru conturarea personalităţii. Problema care se pune mai nou, în condiţiile globalizării moderne, este însă în ce măsură această formulă mai rezistă fără a trece cu totul în rasism.
În fine, în mod simetric, la rasismul spaţiului se adaugă şi cel al timpului. Este mai greu de sesizat şi pare a avea o nuanţă de pitoresc în manifestarea lui mult mai inofensivă decît cea a rasismului distanţei. În esenţă, rasismul temporal este dat de credinţa că le sîntem superiori generaţiilor de dinaintea noastră; ba chiar, cu cît generaţiile sînt mai îndepărtate de aceea din care facem parte, cu atît sîntem mai presus. Spre un astfel de mod de gîndire sîntem îndemnaţi, mai ales noi, europenii, de concepţiile progresiste dominante din ultimele secole. Nu e o problemă cînd credem astfel despre generaţia lui Mihai Viteazul, domnitorul nu se va putea supăra pe noi. Dar dacă generaţiile se apropie periculos de mult, acest gen de rasism generează conflicte. Cel mai bun exemplu este cel al conflictului dintre generaţii. Copiii se cred superiori părinţilor prin simplul fapt că aparţin unei lumi mai noi şi pot avea tendinţa să conteste poziţiile părinţilor numai din această presupoziţie. Dar au mereu la îndemînă posibilitatea de a realiza că, din copii, şi ei vor ajunge cîndva părinţi.
Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități.
Foto: wikimedia commons