„Cele mai extreme...“
Cînd se învaţă, în primii ani de şcoală, despre existenţa unor adjective fără grade de comparaţie, nu cred că elevilor le este foarte clară delimitarea dintre constrîngerile limbii şi normele exprimării cultivate. Din punctul de vedere al structurii şi al funcţionării spontane a limbii, orice adjectiv poate intra în structuri de comparaţie. Faptul că adjectivele cu sens precis, „tehnic“, nu apar în construcţii de gradaţie şi comparaţie e cît se poate de firesc: în folosirea lor exactă, acestea nu presupun calităţi variabile, gradabile; formulări de tipul un număr mai prim sau cel mai dreptunghic triunghi nici nu pot trece prin mintea celor care folosesc doar definiţiile curente ale termenilor ştiinţifici. În schimb, în comunicarea curentă, informală, chiar şi aceşti termeni pot ajunge să aibă sensuri figurate – „este un tip cu cap mai pătrat“ (academiacatavencu.info) – sau pur şi simplu să fie folosiţi cu un sens aproximativ, indicîndu-se apropierea lor de un prototip. Din acest punct de vedere, al percepţiilor şi al aproximărilor curente, formula mai pătrat nu este absurdă, pentru că poate indica gradul de apropiere a formei unui dreptunghi de prototipul simetric al pătratului: „Cocalarul român e obsedat de numărul de înmatriculare! Îl face mai mic, mai pătrat, îl imprimă în Germania“ (forum.softpedia.com).
Regula de nefolosire a gradaţiei este şi mai alunecoasă în cazul adjectivelor al căror sens este gradabil, dar care se plasează la o extremitate a scalei (excepţional), sau, prin etimologie, într-o zonă anume a comparaţiei (superior, inferior etc.). În aceste situaţii, norma cultivată condamnă gradarea şi compararea din raţiuni logice şi stilistice, potrivit unui criteriu raţionalist de evaluare a limbii. Mai exact, sînt respinse contradicţia în termeni (ceva extrem nu poate avea un grad intermediar de realizare a calităţii) şi pur şi simplu pleonasmul (dacă superior e la origine un comparativ, nu trebuie să mai primească o altă marcă de comparaţie). Uzul încalcă însă sistematic norma academică: pentru că sensul etimologic nu este transparent şi pentru că semnificaţiile superlative se tocesc prin uz. În limba vorbită, ceea ce indicaţiile normative consideră pleonasm e un mijloc curent de întărire, de intensificare a calităţii. Adjectivul extraordinar este definit în DEX, printre altele, ca „foarte bun“, ceea ce justifică respingerea de către normă a gradării şi comparării sale. În realitate, găsim destule exemple de tipul „Ăsta a fost lucrul cel mai neverosimil, în fine cel mai extraordinar pe care l-am trăit în viaţa mea“ (Henriette Yvonne Stahl, Voica); „incidentul cel mai neaşteptat, cel mai extraordinar, cel mai incredibil, cel mai neverosimil“ (traducere din Jules Verne); „Lucrul cel mai extraordinar era că, pînă în ultima clipă, el nu se aşteptase la acest sfîrşit“ (traducere din Dostoievski); „Cel mai extraordinar Eurovision din ultimii 10 ani“ (facebook.com). Exemplele de mai sus indică faptul că extraordinar este simţit de vorbitori ca insuficient atunci cînd aceştia au intenţia de a sublinia importanţa unui fapt anume, unic. De altfel, sînt multe limbi în care normele nu au dezvoltat în aceeaşi măsură cu româna obsesia pleonasmului. Sintagma englezească the most extraordinary are peste patru milioane de atestări furnizate de Google; franţuzescul plus extraordinaire – doar trei sute de mii. În acest context, indicaţiile normative intrate în folclorul lingvistic par adesea exagerate: listele care circulă pe diverse pagini de internet interzic gradarea pentru cuvinte ca admirabil, teribil, fantastic, pentru care uzul oferă adesea construcţii comparative, dar mai ales superlative, de intensificare.
Cu toate aceste explicaţii care relativizează şi invită la mai multă toleranţă, gradarea adjectivului extrem mi se pare total nerecomandabilă, pentru că sensul acestuia indică fără echivoc punctul fix al unei scale. Regula noncomparării este încălcată foarte des: „cele mai extreme temperaturi din întregul Univers“ (hotnews.ro); „Cele mai EXTREME senzaţii la volanul unei maşini! (sport.ro); „Telefonul care rezista la cele mai extreme teste“ (yoda.ro); „cîteva soluții care te vor salva în cele mai extreme situații“ (elli.ro). Evident, în exemplele de mai sus termenul extrem e folosit cu un sens mai slab decît cel de bază; la răspîndirea construcţiilor superlative, reflectînd tendinţa generală de slăbire semantică a evaluativelor, poate să fi contribuit stilul jurnalistic senzaţionalist, în care totul este urgent, uluitor, excepţional etc. Foarte probabil, e vorba şi de o influenţă a englezei, mult mai tolerantă cu fenomenul întăririi adjectivelor cu sens superlativ: sintagma most extreme apare pe Google de peste zece milioane de ori!
Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).