Cel mai puternic om din lume
Unii spun că a venit, ca un „Mîntuitor“ contemporan, din esența firii noastre de astăzi. Adică din televizor. Din spectacol. Din divertisment. Și din bani. Foarte mulți bani, pe care i-a făcut din afaceri. Cei care îl divinizează spun că e cel mai curat om din lume. Pentru că are atîta bănet încît nu-i mai stă mintea la nici un fel de căpătuire, ci face ceva pentru a intra în istorie ca omul care schimbă cursul lumii. Ce vreți?! Sînt oameni care gîndesc așa. Și au argumente serioase. Fiecare cu părerea lui. Iar poieni ale lui Iocan nu se găsesc doar în țara Mioriței. Ei spun că acest președinte al Statelor Unite ale Americii e vocea tuturor celor pe care i-a redus la tăcere, i-a uitat, abandonat, persiflat și umilit – de ani buni încoace! – muntele de „ipocrizie liberală“. Muncitorii rămași fără serviciu și fără casă, aneantizați în fața televizorului, într-o țară în care totul e din ce în ce mai scump, mai scăpat de sub control, mai inegal, mai nedrept, versus îmbuibații de democrați stricați din familia Clinton, care-au șterpelit bani publici, rătăciții putred de bogați de la Hollywood, care trăiesc într-o ficțiune penibilă și dau tonul stricăciunii generale, ultraliberalii năuciți de hipstereală, inconștienți de pericolele gigantice venite dinspre valul migrator, minoritățile sexuale, prăbușirea Bisericii, pierderea identităților naționale. Pentru unii, acest om de afaceri, coborît dintr-o carieră fulminantă în showbiz, e salvatorul demnității, al valorilor tradiționale, al lucrurilor simple, care ne fac oameni. E personajul providențial, trimis de Divinitate să răstoarne taraba păcătoasă a ipocriziei politice, a libertinajului devenit nouă religie, a stricăciunii care bîntuie lumea deghizată în virtute a „liberalismului“.
Recent, „Mîntuitorul“ a fost în Europa. Și a făcut ravagii. A-ntors lucrurile cu susu-n jos, peste tot pe unde a trecut. Îi place la nebunie să facă de-astea. Iar susținătorii lui o iau razna de plăcere cînd îl văd în plin recital. E un tip dintr-o bucată. Nu știe el finețuri diplomatice și driblinguri de comportament în medii sofisticate. E genul direct, utilizator al unui repertoriu lexical foarte restrîns, răstoarnă totul prin sufrageriile de cristal ale liderilor europeni îmbătrîniți în rele. O repede pe Angela Merkel de-i sar capacele, se stropșește la aliații din NATO și le ia banii, o ceartă pe Theresa May și o ia-nainte, uitînd-o pe biata Regină Elisabeta a II-a vorbind singură. Toate televiziunile urlă cît le țin bojocii, ziarele și rețelele sociale explodează de glumițe și ironii, hipsterimea iese și protestează, înalță baloane care-l înfățișează pe Marele Blond ca pe un copil gras și gîngav, lumea are la ce să se uite, are subiect și dezbate cu înfrigurare. Cei care nu-l susțin, cei care cred că omul e o catastrofă pentru umanitate spun că personajul acesta pierdut în narcisism patologic bate palma cu toți tiranii lumii, cu toate caricaturile răului, alăturîndu-se acestei galerii grotești sub care se va prăbuși întreaga planetă. Tot ei spun că mojicia, obrăznicia și insolența cu care acest om conduce cea mai puternică țară din lume – iar conducerea asta e făcută fără cea mai vagă cunoaștere a politicii, cu mijloace de „patron“, de om de afaceri – sînt tonul cîntecului de lebădă al întregii lumi civilizate.
Cei care-l adoră sau cei care spun că omul merită măcar o șansă sînt încredințați că face totul ca la carte. Adică răscolește mizeria acestei lumi și nu se dă-n dosul unor comportamente convenționale sau al unor discursuri diplomatice care nu spun nimic. Omul se duce și rezolvă chestii grave, lăsate-n suspensie de o administrație Obama pierdută în nuanțe și-n corectitudini politice. S-a dus în Arabia Saudită și nu numai că le-a arătat pisica iranienilor, restabilind o alianță fermă și decisivă în zonă, dar după vizita lui acolo, ce să vezi?! – femeile au căpătat drepturi la care nu sperau vreodată. S-a dus peste Kim și l-a spulberat la nivelul imaginii în întreaga lume, prin impetuozitate și simplitate. Una și cu una fac două. Bifat. A rezolvat-o și p-asta. A mutat ambasada americană la Ierusalim, cu curaj, fără să clipească, arătînd că nu se glumește cu el și că e, totuși, cel mai puternic om din lume. A tras o tură prin Europa, lăsîndu-i pe toți ca la dentist, luîndu-le banii și făcînd din -NATO o alianță mai puternică și mai bogată. Pînă și criticii cei mai îndîrjiți se cam bîlbîie uneori, pentru că omul are și rezultate. În urma mojiciilor, a declarațiilor neinspirate, a confuziilor de termeni, răsar uneori succese incredibile.
Cireașa de pe tortul ăsta multicolor și supraornat a fost întîlnirea de la Helsinki cu Vladimir Putin. În dorința disperată de a-și aduna puncte de legitimitate a alegerii sale ca președinte – în contextul în care e din ce în ce mai zgomotos faptul că rușii au șurubărit și ei „un pic“ la alegerile americane –, cel mai puternic om din lume a făcut din nou declarații în stilul lui caracteristic, înjurînd administrația precedentă și serviciile de informații ale propriei sale țări. Numai că, lîngă fostul ofițer KGB Vladimir Putin, show-ul exersatului star american de televiziune n-a mai fost așa amuzant. Totul a părut o victorie discretă și muncită a primului, care-l lasă pe cel din urmă să creadă și să pară că el e, totuși, cel mai puternic om din lume. La umbra acestei imagini ca o șaorma cu de toate, Vladimir Putin se poate odihni lejer, pentru că și-a cîștigat o și mai mare libertate de mișcare, precum și încoronarea absolută a reputației de tip care face manevrele palmat, cu discreție, interesîndu l rezultatul, nu zgomotul mediatic. În minunata Rusie, opozanții și jurnaliștii pot fi asasinați în continuare, cetățenii arestați și bătuți pentru că protestează, iar Armata Roșie poate intra unde poftește. Toate astea în timpul în care cel mai puternic om din lume se bucură de lumina studiourilor marilor televiziuni, de primele pagini ale ziarelor și de puzderia de glumițe de pe Internet.