Cel mai bun prieten

5 iulie 2017   TÎLC SHOW

Sînt în Chicago. Lucrez pentru Steve, un polonez foarte îndemînatic, care e un tîmplar bun-bun şi e şi un pic dus cu capul. Nu sînt plecat de mult, dar îmi lipseşte grozav România.

Muncesc mult şi iarna în Chicago e cumplită. Mi-am luat un jaf de maşină, un Volkswagen Golf care are cîteva găuri ruginite în podea prin care se vede strada. Am buşit uşa la o parcare laterală şi folosesc o sîrmă ca să mă asigur că stă bine închisă cînd circul pe autostradă.

Îmi cumpăr haine de la second-hand şi visez să prind şi eu o slujbă ca lumea. Între timp mănînc la greu paste cu sos din borcan şi banană, pentru că sînt cele mai avantajoase produse preţ/saţietate. Am mîncat atît de multe paste, încît nici acum, cînd au trecut mai mult de douăzeci de ani, tot nu pot mînca paste. Visez să am îndeajuns de mulţi bani încît să pot să mănînc la un restaurant polonez care oferă din cînd în cînd prînzuri deschise, unde poţi să mănînci cît vrei pentru 9,99 dolari.

Mă descurc bine cu computerele şi am făcut cea mai scumpă investiţie de pînă atunci: mi-am luat de la un şmecher un laptop, cel mai probabil furat, pe care exersez în fiecare zi.

Angajarea mea la firma cea procopsită este un şoc. Nu numai pentru mine, ci şi pentru Steve, care se oferă brusc să îmi dubleze salariul. Apoi să mi-l tripleze. Îmi este un pic de greaţă, pentru că nu sînt deloc obişnuit cu tipul ăsta de capitalism dur de aici. Dau un test de programare super-simplu şi intru în echipa ce se ocupă de securitate. Sînt invitat la şeful cel mare, într-un birou de neam prost. După o discuţie scurtă, primesc 500 de dolari şi mă pune să mă duc să îmi iau un costum. M-am scos. Mă duc şi îmi iau cel mai bun costum de la Salvation Army, cămăşi, cravate şi o pereche de pantofi de lăutar, roşii şi fără şireturi. Am făcut o economie de peste 400 de dolari. Fraieri americanii ăştia.

A doua zi sînt chemat iarăşi în birou. Mă întreabă ce am discutat ieri. Încep să îi spun ce mi-a zis de serviciu: am o memorie beton, aşa că sînt convins că o să-l impresionez. Îmi dau seama după faţa pe care o face că îl confund cu profii mei de la facultate şi mă opresc din chinuirea englezei. Îmi spune că el se gîndea la ultima parte, aceea despre bani, şi că mă roagă să mă duc să îmi iau un costum de 500 de dolari, că ăla de pe mine sigur nu este nou. O să dureze cîţiva ani pînă să îmi dau seama că omul avea dreptate, iar costumul ăla stătea pe mine ca pe gard. Înjur şi mă duc să îmi iau un costum Nino Cerruti pe care o să îl ţin după mine încă vreo 15 ani, ca să îmi scot investiţia. La sfîrşitul săptămînii primesc primii mei bani şi văd că cei 500 de dolari mi-au fost deduşi automat. Sînt cam furios, aşa că, atunci cînd sînt chemat în biroul şefului, am spume pe mine.

Intru în birou şi Dan îmi spune că vrea să mi-l prezinte pe cel mai bun prieten al meu. Nu vorbesc foarte bine engleza, aşa că îl rog să repete, nu de alta, dar sîntem doar noi doi în birou. Îmi spune exact acelaşi lucru. Habar n-am ce naiba vrea, aşa că încerc să îl iau cu binişorul şi îi spun că am o prietenă. Rîde şi îmi spune că şi el are cîteva. Apoi îmi arată o chestie de plastic.

„Ăsta e cel mai bun prieten al tău! Şi noi aici facem duş şi dimineaţa, şi seara!“

Ăştia au apă caldă tot timpul, aşa că îşi permit. În plus, nu le e frică să chelească şi nici nu înţeleg avantajele clare ale băii săptămînale şi ale folosirii gazului în mod preventiv. Mă anunţă şi că îmi măresc salariul, căci sînt bun. Îmi spune că trebuie să îmi schimb în fiecare zi cămaşa (alt şoc!) şi că nu pot să vin cu acelaşi costum în fiecare zi. Sînt confuz, dar iau deodorantul – asta era chestia de plastic – şi decid că o să mă adaptez. Nu de alta, dar aici fac pe oră la fel de mulți bani cît face pe lună mama, acasă.

Trece încă o lună. Primesc multe telefoane de la head-hunters care îmi oferă tot felul de contracte avantajoase. Este cea mai bună perioadă pentru un programator în State şi sînt pe cai mari. Cînd mă cheamă Dan iarăşi în birou la el sînt hotărît să îmi dau demisia dacă îmi zice ceva care nu îmi convine.

Intru hotărît şi încep să îi turui. Am cinci costume, unsprezece cămăşi, îmi dau cu parfum şi deodorant, îmi schimb ciorapii în fiecare zi, fac duş de două ori pe zi, îmi fac treaba cît se poate de bine şi aduc ditamai profitul companiei. Şi îmi ştiu drepturile! Sînt îmbăţoşat tot.

Dan rîde şi îmi spune că m-a chemat ca să mă întrebe dacă vreau să fiu şef de echipă. Lucru care vine şi cu o creştere serioasă de salariu. Apoi îmi spune că i-ar fi drag dacă aş vrea să mergem împreună la un meci de baschet şi, după aceea, la un bar să bem ceva.

Îi văd pentru prima dată pe zeul Jordan şi pe apostolul lui, Pippen, jucînd baschet şi încep o prietenie care este încă solidă şi în ziua de azi.

Mai multe