Cei ce s-au dus
Revista noastră a împlinit 25 de ani. Cineva observa că vîrsta aceasta înseamnă nici mai mult, nici mai puțin decît un sfert din centenarul României, pe care tot în acest an îl sărbătorim. Sigur, nu e un record mondial sau european, nici măcar unul național, dar totuși e ceva. Într-un sfert de secol se pot întîmpla și chiar s-au întîmplat multe. O perioadă în care generațiile s-au succedat, dar prin redacția noastră au trecut niște oameni cu totul speciali pe care nu vrem să-i uităm fiindcă știm că fără ei revista nu ar fi fost la fel. Vreau deci să amintesc cîte ceva despre cei care nu mai sînt astăzi printre noi.
Teodor Sugar, Tedy, cum i se zicea, primul secretar general de redacție, era ceea ce se poate numi un adevărat meseriaș. Un om care știa în orice moment tot ce se întîmplă cu revista, ce pagini sînt deja gata, ce articole mai trebuie să vină, cine a scris deja și cine nu. Se pricepea la mecanismele gazetăriei mai bine decît oricine și, cu finețe și inteligență, făcea mașinăria să meargă. Prezența lui dădea un fel de siguranță celorlalți că nu se va întîmpla nici un accident, că revista va apărea de fiecare dată la timp, în cele mai bune condiții. Și, ca orice meseriaș, preocupat continuu de propriul job, fuma foarte mult.
Tita Chiper ne uimea în redacție cu informațiile sale minuțioase despre aproape oricine. De cîte ori apărea la orizont cîte un nume, un personaj despre care noi încă nu știam nimic, ne uitam întrebători la ea. Făcea ochii mici, căutînd parcă prin niște fișiere ale minții, și apoi spunea ceva de genul: Da, da, da, păi, ăsta lucra la cutare instituție pe vremea lui Dej, cînd a avut niște probleme fiindcă se încurcase cu nevasta nu știu cărui ambasador străin. Părea că societatea românească nu are nici un secret pentru ea și că știe despre oricine cîte un amănunt sau o poveste relevantă. Așa cum Teodor Sugar se pricepea la mecanismele gazetăriei, ea se pricepea la dedesubturile firii umane. Avea o inteligență sclipitoare, care în unele momente depășea puterea de înțelegere a multora dintre noi. Uneori, abia după ce plecai de la redacție îți pica fisa ce a vrut să zică despre un lucru sau altul. Și tot ea știa cel mai bine cum să i ia pe portari, pe oamenii de serviciu. Avea darul de a se putea înțelege cu necunoscuți și cu oameni de toate categoriile. Asta se vede și din interviurile cu totul extraordinare pe care le-a făcut pentru Dilema și care, după dispariția ei, au fost reunite într-un volum.
Zigu Ornea era un cărturar de-să-vîrșit. Probabil că și-a petrecut cea mai mare parte a vieții prin biblioteci și printre cărți. Nici nu are rost să spun eu aici cît impresionante erau cunoștințele sale asupra perioadei de dinainte de Război, cultural și politic vorbind. Lucrul acesta e atestat de zecile de volume pe care le-a publicat de-a lungul vieții. În Dilema avea una din cele mai interesante rubrici din presa românească de după 1989. Dincolo de asta însă, Zigu Ornea era și un om fascinant, cu un umor fin. Era capabil să poarte unele dintre cele mai rafinate polemici pe care mi-a fost dat să le aud. Cele cu Octavian Paler de la vila scriitorilor de la Neptun, din anii comunismului, erau de-a dreptul delicioase. Era și un povestitor înnăscut. Nu pot să uit cum povestea că iarna, cînd era copil la Botoșani, rebegit de frig, visa sobe pe stradă.
Magdalena Boiangiu, Lena, cum îi ziceam noi, era o forță. Avea o minte puternică, ordonată și vedea lucrurile clar. Articolele în care analiza chestiuni de politică externă sînt o mărturie a viziunii sale de ansamblu asupra lumii. Era o jurnalistă cu foarte mare experiență, dar competențele ei depășeau cu mult simpla gazetărie. Scria cronici de teatru și avea o mulțime de cunoștințe în lumea teatrului. Sfaturile ei ne erau totdeauna utile. Cînd făceam cîte o boroboață, ne amenința că ne trăsnește. Putea fi tăioasă, dar putea fi și foarte înțelegătoare. Avea tăria de a spune lucrurilor pe nume, ca nimeni altcineva. Vorbele ei plutesc și astăzi în redacție pe deasupra noastră, iar pălăria ei de vară încă ne veghează din cuierul în care i-a rămas locul definitiv.
Alex. Leo Șerban deborda de spirit. Mereu în priză cu noutățile culturale sau mondene, era veșnic entuziasmat sau revoltat de cîte ceva. Indignările lui puteau fi devastatoare. Nu suporta prostia și nu i suporta pe proști. Își trăia viața și ideile la maximum. Mereu pleca sau se întorcea de la cîte un festival de film. De multe ori în redacție așteptam nerăbdători să aflăm reacția lui Leo despre în-tîmplarea, situația sau personajul zilei. Părea că poate să treacă cu eleganță peste lucrurile grave și să găsească profunzimile unor întîmplări aparent superficiale. Fără el, redacția noastră a devenit mai sobră.
Nu în ultimul rînd, l-aș aminti pe Augustin Buzura, chiar dacă nu a făcut parte din redacție, fiindcă fără el revista nici nu ar fi existat.
Toți cei pe care i-am pomenit au dispărut prea devreme.