Ceauşismul fără Ceauşescu

„Era mai bine sub Ceauşescu!“ – fraza aceasta nu atît de stupidă, de absurdă pe cît ni se pare cîtorva intelectuali normali la cap, nu numai că nu a murit, cum am fi dorit, dar trăieşte cu o intensitate pe care zadarnic încercăm s-o contestăm, s-o bagatelizăm. În nici un sondaj din ultima vreme nu a apărut această întrebare precisă: „credeţi că era mai bine sub Ceauşescu?“. Nu dramatizez excesiv dacă afirm că procentajul (ne)-ar speria. Chiar dacă explicaţiile sînt clare şi deja banale – sărăcia, nostalgia unui egalitarism în mizerie, tînjirea după ordine şi disciplină, mentalitatea creştin-socialistă (ce succes ar avea un asemenea partid!) care priveşte averea ca furt şi bogăţia ca păcat, absenţa unei mici burghezii neradicale, prinse între liberalism şi social-democraţie – evidenţa nu e mai puţin apăsătoare: dictatura ceauşistă, frica şi teroarea nu mai sînt resimţite ca nenorociri naţionale, iar realizările lor incontestabile întruchipează şi epuizează binele, la fel de naţional. Aceste evidenţe îşi găsesc lesne sinteza: un şofer – fost inginer la Brazi, din cîte mi-a povestit pînă să ajungem la aceste intimităţi politice – mi-a răspuns foarte cursiv atunci cînd l-am întrebat dacă, pe vremea lui Ceauşescu, cînd „mia era mie şi mă duceam, la 12 noaptea, să pîrlesc orice pipiţă că nu mă omora nimeni“, putea să poarte asemenea discuţii slobode la gură: „Dom’le, ai dreptate, înţeleg unde baţi: cu libertatea... Ţi-o spun clar: eu vreau să trăiesc ca sub Ceauşescu, dar fără el personal!“. 

Există corupţie fără corupţi, antisemitism fără evrei, apare acum acceptarea unui ceauşism – muncă asigurată, leafă care merge, mizerie sub control şi legitimată patriotic – fără Ceauşescu, fără „aia a lui şi ai lor“. Cu un astfel de „discurs“ se poate ajunge, azi, în ultimele sondaje din România, şi la 10%, ceea ce nu e mai scandalos decît marile procente de ruşi visînd la stalinism fără Stalin, argentinieni – la peronism fără Peron. Cît timp democraţia va continua să se blocheze în anticomunism şi Reforma în case, hectare şi dosare, acest ceauşism fără Ceauşescu (dar, eventual, cu Antonescu!) va avea vîntul în pupă, va face scoruri tot mai bune în sondaje, încetînd a mai fi o caricatură, o prostie, speriind atît la dreapta cît şi la stînga, bolnave de aceeaşi hemiplegie a spiritului, diagnosticată, din timp, de Raymond Aron. Dogmaticii de stînga credeau că numai ideile luminoase cuceresc masele; fals. Dogmaticii de dreapta şi-au închipuit că ura anticeauşistă e profund populară şi se confundă cu anticomunismul; fals. „Era mai bine sub Ceauşescu!“ e o idee tipic reacţionară, nici de dreapta, nici de stînga, şi de una şi de alta, a ambelor mîini şi a aceloraşi maţe din stomac, care nu va fi spulberată prin dispreţul clasic, de Mitică deştept, faţă de orice tîmpenie. Fiindcă nu e o tîmpenie. E altceva – e o carenţă a fondului naţional de inteligenţă (există şi un asemenea fond, de totdeauna privatizat!) dincolo de politică, de instituţii, de mentalităţi şi de indivizii de pe piaţa de capital sau de morcovi; pentru a o pricepe, sînt insuficiente „isteţimea proverbială a românului“, abilităţile numite popular şmecherii, melodrama inepuizabilă a oportunismelor maniheiste. Pentru cei care socotim – fără a fi filozofi, analişti, ci simpli nuvelişti... – că principala calitate a inteligenţei este a şti să deosebească noţiunile, carenţa aceasta e simplu de explicat: „era mai bine sub Ceauşescu!“ provine din incapacitatea de a fixa natura diferită a relelor şi a binelui, într-o tiranie şi o democraţie. E atît de greu să deosebeşti „natura diferită“...? E foarte greu, într-o ţară în care dacă elevii urlă în stradă că „nu sîntem genii“, părinţii lor pot la fel de bine să manifesteze scandînd: „nu sîntem filozofi!“, agitînd într-o mînă un contor de lumină şi, în cealaltă, un sul de hîrtie higienică. Şi nu trebuie să fi dat bacalaureatul cu o teză la română: „Rebreanu şi masele populare“, nu trebuie să ai urechea lui la vuietul mulţimilor, ca să auzi cum se leagă, azi, dialogul social: 

– ...care natură, ce natură, există una singură, aia care aduce frigul... 

– ...da’ libertăţile? 

– Cu ce ne încălzesc libertăţile, dacă...? 

– Aţi uitat de tiranie, de frică...? 

– Da, am uitat... Mai bine sub Ceauşescu fără Ceauşescu decît sub FMI!... Nimeni, nici chiar cei din majoritatea anticomunistă, nu va formula netedul adevăr că „azi e mai bine şi e mai rău decît sub dictatură“. E o frază prea lungă, prea dialectică, poate şi fără haz. Hazul profund, pînă la dramă, este în altă parte şi anume:  dacă în urmă cu 50 de ani, un curs de economie politică se încheia cu profetica ecuaţie: „socialismul se va construi în România sub semnul lui I.L. Caragiale şi I.V. Stalin sau nu se va construi deloc“, azi sîntem în situaţia de a o dezvolta – ca tot geometrul, ca tot nuvelistul, ca tot şoferul – în spirit creator, răbdător şi fără melodramă – „democraţia se va construi în România sub semnul lui I.L. Caragiale şi N. Ceauşescu sau nu se va construi niciodată“. 

Acest articol, scris în 1997 (Dilema nr. 250, 7-13 nov.), împlineşte 13 ani, „vîrsta confirmării“ la unele religii monoteiste.