Ceasurile şi ora
Grija pentru corectitudinea limbii e, desigur, lăudabilă, dar împinge uneori către excese normative şi către judecăţi aspre, care nu ţin cont de variaţia în timp şi în spaţiu a limbii. În programele şcolare ar trebui să intre nu doar cunoştinţe despre norma lingvistică actuală, ci şi deschideri de orizont, perspective mai largi asupra legăturii dintre limbă şi gîndire, dintre limbă şi cultură, asupra variaţiei lingvistice, a relativităţii normelor şi a modificării lor în timp. Altminteri, cu cele mai bune intenţii, vorbitorii ajung să critice (la alţii) forme perfect acceptabile acum cîteva decenii, prezente în literatura din secolul trecut, recomandate altădată chiar de şcoală. Iar vechimea formelor nu e un motiv de condamnare, pentru că modificarea în timp a normelor nu e un fapt de progres (şi nici de regres); limba română de acum un secol nu se afla în vreo fază inferioară de dezvoltare (după cum nu era nici într-o stare ideală de care s-ar fi depărtat prin grave degradări).
Circulă, în ultima vreme, părerea că formulări de tipul orele 3, la orele 5 etc. ar fi greşite, hipercorecte, că ar extinde nepermis de mult cerinţele acordului gramatical. Asemenea afirmaţii sînt explicabile în măsura în care se raportează la stadiul actual al limbii, în care ora se exprimă prototipic prin singularul substantivului, căruia cifra juxtapusă îi aduce precizarea temporală printr-o formă a numeralului cardinal (ora 3, ora 5 – ca în pagina 3 sau etajul 5). Nu putem face totuşi abstracţie de istoria recentă a limbii, de faptul că pînă de curînd tocmai construcţiile cu pluralul substantivului oră erau mai frecvente.
De fapt, în textele cele mai vechi exprimarea orei se făcea cu ajutorul cuvîntului de origine slavă ceas, însoţit (precedat sau urmat) de un numeral ordinal: în secolul al XVI-lea, în cărţile tipărite de Coresi, aceasta e construcţia tipică: „pînă la al unsprăzeacelea ceas“ (Evanghelia cu învăţătură), „de va veni întru al doilea ceas sau într-al treilea ceas“ (Tetraevanghel). Acelaşi model apare la Varlaam („cînd fu întăiul ceas de noapte“), la Dosoftei („de la al treile ceas pîn-al nouăle ceas“), la Antim Ivireanul („am lucrat în viia Domnului, de nu ca cel de la al noaolea ceas, măcar ca cel de la al unsprăzeacelea ceas“) etc. În textul religios orele sînt adesea pomenite pentru valoarea lor simbolică; pînă astăzi, formula metaforică păstrează construcţia veche (în al unsprezecelea ceas), diferenţiată între timp de banala indicare a momentului (la ora unsprezece).
Altă construcţie destul de veche este cea în care numeralul cardinal precedă substantivul ceas şi se acordă (cînd este cazul): „Şi cînd fu la 9 ceasuri de noapte“ (Varlaam). Acest tipar este pe larg ilustrat în dicţionarul academic (Dicţionarul limbii române, Litera C, 1940) – „Sînt două ceasuri“, „La patru ceasuri fix“, „Trenul soseşte la ceasurile 23 şi 17“ –, inclusiv prin unele variaţii: exemple în care numeralul e postpus (dar acordat) – „Sînt ceasurile două“ –, sau substantivul este elidat: „Am fost la tine pe la (ceasurile) trei“; Acelaşi dicţionar preciza că, în epocă, ceas era tot mai des înlocuit de împrumutul modern oră. Desigur, oră a intrat în aceleaşi tipare, fiind folosit la plural (de exemplu, în ziarul Dumineca din 25 martie 1934, se indica programul bisericii greco-catolice din Sighet: „la orele 6 1/2 Vecernie“; „la orele 5 mărturisire“.
Pentru aceste tipare de exprimare a timpului pot fi invocate şi diferite modele străine, dar nu trebuie excluse nici coincidenţele. Oricum, construcţia cu pluralul corespunde cel mai bine celei din franceză: à onze heures. În secolul al XIX-lea găsim deja formulări de tipul: „a început la 11 1/2 oare“ (la Alecsandri, citat în Dicţionarul limbii române, Litera O). Şi în italiană indicarea orei presupune pluralul, chiar dacă substantivul nu mai apare (alle undici).
În orice caz, ceea ce într-o perspectivă strict limitată la actualitate poate părea o abatere de la uzul curent reprezintă de fapt persistenţa unui uz mai vechi, a unei norme care a mai pierdut teren, fără a fi explicit abandonată. Ambele construcţii – la ora cinci şi la orele cinci – pot rămîne în continuare variante perfect acceptabile de indicare formală a orei (alături de mai colocvialul şi mai simplul la 5).
Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).