Ceasul bine făcut
Omenirea găseşte şi pierde mereu lucruri senzaţionale. Unele invenţii sau descoperiri făcute înainte de vreme ori în conjuncturi istorice şi politice nefavorabile nu s-au bucurat de preţuire la timpul lor. Uneori, ele au fost redescoperite, alteori, s-au pierdut cu totul. Au fost şi autori de mari invenţii care au schimbat faţa lumii, fără ca numele lor să devină celebre. John Harrison este un inventator de care puţină lume ştie astăzi. În secolul al XVIII-lea, contemporanii săi n-au fost dispuşi să recunoască pe deplin importanţa invenţiei sale. A fost doar parţial recompensat în timpul vieţii. Ulterior, practica a dovedit pe scară largă valoarea muncii sale, dar tot puţini au fost cei care au ştiut cui i se datora lucrul ăsta.
Ce a inventat Harrison? Un ceas foarte exact, mai bine zis un cronometru, cu ajutorul căruia căpitanii de corăbii puteau calcula precis la ce longitudine se află, pe ce meridian. Cu alte cuvinte, putem spune că John Harrison a rezolvat, de fapt, marea problemă a longitudinii, care-i frămînta pe oameni – şi în special pe navigatori – încă din antichitate. Dacă latitudinea la care se afla o corabie a fost dintotdeauna ceva mult mai uşor de determinat (se pare chiar înainte de Ptolemeu), prin durata zilei, înălţarea soarelui sau poziţia anumitor stele deasupra orizontului, determinarea longitudinii a fost, pînă la Harrison, o chestiune care a dat mari bătăi de cap. Fără număr au fost în istorie corăbiile eşuate ori pierdute, cu marinari cu tot, din cauză că n-au mai ştiut unde se află. Ca să determini longitudinea într-un anume moment al călătoriei pe mare, trebuie să ştii ora exactă de pe navă, concomitent cu ora dintr-un port cu longitudine cunoscută. E o chestiune care leagă în mod foarte concret spaţiul de timp. Or, ceasurile de pînă la Harrison nu erau destul de bune. Rămîneau în urmă sau o luau înainte în călătoriile care durau săptămîni sau luni, provocînd mari erori de apreciere a poziţiei.
Cele cinci extraordinare orologii maritime construite de-a lungul întregii vieţi de John Harrison, ajutat şi de fiul său William, au avut fiecare cîte o poveste pe măsură. Cu vremea, neîntreţinute şi păstrate în condiţii improprii, s-au degradat şi au fost aproape uitate. În 1920, Rupert T. Gould, comandor în marina regală britanică, s-a interesat de ele şi, deşi nu avea pregătire în domeniu, s-a oferit să le recondiţioneze pe gratis. A dus operaţiunea la capăt după 12 ani de migală.
Întreaga istorie a acestor ceasuri maritime şi a rezolvării problemei longitudinii a fost scrisă de Dava Sobel, în 1995, în cartea sa
, cu o prefaţă a lui Neil Armstrong. Impresionanta documentare a autoarei te duce cu gîndul chiar la minuţiozitatea ceasornicarilor. După carte s-a făcut şi un film de televiziune, cu Michael Gambon şi Jeremy Irons. Rupert Gould a readus, aşadar, ceasurile la viaţă (patru dintre ele pot fi văzute la National Maritime Museum din Greenwich, iar al cincilea ocupă un loc central în Muzeul Ceasornicarilor din Guidlhall de la Londra), iar Dava Sobel a readus, prin cartea sa, povestea lui John Harrison în atenţia publicului larg. După alţi douăzeci de ani, în 2015, sub titlul
cartea a fost tradusă şi în româneşte la editura Nemira.
Înainte să devină un atît de important ceasornicar, Harrison fusese tîmplar. În 1722 a construit ceasul din turnul aflat astăzi în Brocklesby Park, într-un mod nemaiîntîlnit, cu rotiţe din lemn, aşa încît nu avea nevoie să fie gresat. Orologiul funcţionează şi astăzi. Folosind apoi cele învăţate, a început să construiască ceasuri pentru mare, de la H1 la H5, adevărate capodopere, din ce în ce mai performante şi mai mici. Spera să cîştige premiul de 20.000 de lire instituit în 1714 pentru inventarea unei metode de stabilire a longitudinii cu o precizie de cel puţin o jumătate de grad. Ceasurile pentru mare trebuiau să rămînă precise în condiţii de variaţie a temperaturii şi umidităţii, în aer sărat şi într-o permanentă balansare pe valuri. (Colateral, Harrison a inventat lamele bimetalice, ca soluţie la contractarea sau dilatarea unor piese din cauza variaţiilor de temperatură.) Chiar şi primul său ceas de mare – H1 – îndeplinea, se pare, toate calităţile cerute de Comitetul pentru longitudine. Dar în faţa membrilor binevoitori şi încîntaţi de acest mecanism, perfecţionistul Harrison a găsit de cuviinţă să-şi critice propria invenţie, spunînd, nemulţumit, că mai are nevoie de un răgaz ca s-o îmbunătăţească – etica adevăratului meseriaş şi inventator. După cum explică Dava Sobel, Harrison a pierdut acea ocazie de a lua premiul, mai tîrziu a intrat în concurenţă cu adepţii metodelor exclusiv astronomice de determinare a longitudinii, iar aştrii nu i-au mai fost favorabili. Deşi a făcut ceasuri tot mai bune, ajungînd la performanţa unei erori de doar cinci secunde în două luni de funcţionare a unui ceas pe mare, n-a cîştigat niciodată acel premiu, ci doar nişte finanţări şi unele compensaţii tîrzii. Tipul de cronometru inventat de el a fost însă preluat de alţi ceasornicari şi a început să fie folosit în mod uzual pentru determinarea longitudinii pînă în epoca GPS-ului. Faptul că britanicii au fost primii care au început să ştie cu precizie pe ce meridian se aflau a contribuit la extinderea pe plan global a imperiului lor, care a devenit tot mai puternic faţă de concurenţii săi de pe mări şi oceane. Nu se ştie cum ar fi stat lucrurile dacă n-ar fi existat pasiunea, talentul şi seriozitatea unui tîmplar ceasornicar de la ţară.