Ce vrăji a mai făcut ministra mea?
Scriu acest articol dintr-unul dintre cele mai frumoase locuri pe care le cunosc în țara noastră. Coada lacului Gozna din Munții Semenic, o pensiune izolată, cochetă. De pe balcon se vede lacul, în jur e muntele, sînt pădurile și e o liniște care îți anulează orice urmă de tensiune pe care ai putea-o avea din cine știe ce cauze. Cînd am ajuns aici, Răzvan, fiul meu, a declarat că el nu e obișnuit cu atîta liniște. Copil dintre betoanele orașului venit, conectat aproape permanent la mediile virtuale. Aici, în locul ăsta unde aluneci cu caiacul pe ape calme, totul pare perfect. Și viața ta, și gîndurile tale, și lumea, în întregul ei. Sigur că doar pare, pentru că ești în vacanță și pentru că ești departe de ritmurile angoasante uneori ale tumultului cotidian, dar e destul pentru ca o scurtă vreme măcar să ai sentimentul împăcării și al echilibrului.
Sînt norocos, pentru că îmi pot permite acum aceste senzații. Dar nu oricine și le poate permite. Cel puțin nu acum. Nu prea și le pot permite, de exemplu, profesorii suplinitori. Pentru că ei sînt aproape toată vara robii examenelor și, apoi, ai ședințelor succesive, care se întind pe săptămîni întregi, de repartizare pe posturi. Mergi la una, nu prinzi post sau calculezi că mai bine aștepți pentru următoarea, căci ai auzit că se va mai scoate între timp un post care te interesează și așa mai departe. Tevatura aceasta pe care o trăiesc an de an profesorii suplinitori e cumplită. Empatizez cu ei deplin. Mulți, majoritatea de fapt, trec prin ea an de an, cine știe pentru cît timp, unii poate toată viața. E cumplit de greu și te macină, te consumă teribil. Nu cunosc domeniu de activitate, nici la stat, nici în mediul privat, care să presupună un asemenea supliciu, al examenelor pentru post anuale, în care să fie angrenați sute de mii de angajați. Sigur, în privat mai ales, ți se mai întîmplă să pierzi postul, mai depui CV la alte firme/companii, mai mergi la un interviu ici-colo, dar examen anual în toată regula, cu evaluare din toată bibliografia de studiu a disciplinei, patru ore de scris, nu cred că mai există în vreun domeniu de activitate. Și nici măcar să nu știi exact pentru ce concurezi de cele mai multe ori, pentru că intri de fapt într-o competiție pentru notă, nu pentru post, apoi apelezi la strategii de previzionare, mai auzi că un post se va elibera, însă numai după ce trec unele etape de repartizare pe post, așadar uneori riști, nu iei un post la 50 de kilometri de casă, așteptînd o ședință viitoare, în care eventual să ai șansa la un post mai aproape cu 20 de kilometri.
Anul acesta, doamna ministru Andronescu a anunțat, după desfășurarea concursului, că cei care nu au obținut nota 5 la examen și cei care s-au retras din concurs nu vor putea obține nici un post. Că nu vor putea preda, deci că nu pot spera să aibă serviciu în învățămînt. Aparent e o măsură de bun-simț. Nu ne dorim profesori care să nu poată lua nota minimă la concurs, pentru că, aplicînd o logică simplă, aceștia nu vor putea pregăti elevii pentru a obține la rîndul lor competențele minime. Totuși, ar fi cîteva amendamente de formulat. Mai întîi este principiul păstrării regulilor de-a lungul jocului. Și aici problema e veche. Metodologia acestui concurs se schimbă an de an, nu există o coerență a ei de care să se lege candidații, nevoiți să bîjbîie prin ea an de an, încercînd să-i înțeleagă ascunzișurile și reperele în fiecare primăvară și vară. Și nu e o metodologie simplă, e stufoasă, cu tot felul de încîlceli privind etapele, rolurile, notele, continuitățile, posturile etc. Dar mai mult decît atît, să schimbi regulile ei în timp ce etapele se află în derulare, ba mai mult, chiar după ce examenul s-a susținut, e o lipsă de respect față de toți participanții. Apoi, nu se iau în calcul încă o serie de aspecte. Unui candidat i se poate face rău în timpul examenului. Dacă știe că are o notă rezonabilă dintr-un an precedent, el va ieși din examen poate, din motive pur medicale, de disconfort fizic. Pe de altă parte, un candidat care are o notă mare la un examen din anii precedenți poate simți că nu stăpînește la fel de bine subiectul din acest an și alege să iasă din examen pentru a se scuti de efortul susținerii lui, de stresul așteptării rezultatului apoi. Alege, deci, pe baza dreptului său, dat tot de metodologia examenului, să folosească nota pe care a obținut-o într-un an anterior și care oricum îl plasează în poziție defavorizată față de cei care participă la repartiții pe baza notelor din anul curent: aceștia au prioritate la obținerea posturilor. E un drept pe care sistemul, prin legislația lui, i l-a dat, iar acum, prin schimbarea regulii pe parcurs, i-l ia.
Nu în ultimul rând, se mai ridică o întrebare. În mod logic, dacă procesul de selecție și de repartizare pe posturi ar funcționa echilibrat, pe baza notelor, descendent, s-ar ocupa posturile vacante. Sînt trei posturi, să spunem, cinci candidați, primii trei au note peste 5, le ocupă cei care au obținut primele trei note. De ce te-ai teme că un post e obținut de ultimul candidat, care are notă sub 5? Teoretic, fie posturile se acoperă cu primii trei care au luat notă de trecere, fie rămîi cu un post descoperit, nu ai om care să îți intre în clasă. Dacă așa ar sta lucrurile, înseamnă că toată agitația lansată de afirmația doamnei ministru e inutilă. Dar nu e chiar așa. Pentru că de fapt nu există destulă resursă umană pentru a acoperi toate posturile la nivel național. Eforturile sînt uneori deosebite pentru a acoperi zone izolate, în care accesul e dificil, naveta e grea sau imposibilă, condițiile de viață și de muncă sînt spartane. Mai degrabă cred că această măsură anunțată de doamna ministru afectează aceste zone. Cine va ajunge, astfel, să predea în aceste locuri? Fie pensionari, uneori pensionați de zece ani sau mai mult, fie profesori necalificați, care vor da un alt concurs, mai simplu și necentralizat național. Practic, în orașe și în zonele limitrofe, bătălia pentru posturi e atît de mare, încît e imposibil să obțină cineva un post cu o notă mai mică de 7. În marile orașe, chiar cu notă de 9, riști să nu obții post. De suplinitor! Așadar, problema e sistemică. Lucrurile nu se pot rezolva, însă, printr-o astfel de măsură. Ea capătă, în ansamblul problemelor cu care ne confruntăm ca societate de fapt, o coloratură populistă: susținem performanța.
Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română.