Ce ţi-e scris pe tricou

Fiecare profesie își fetișizează uneltele. Tot ce ne extinde corpul devine, în anumite circumstanțe, eligibil pentru un atașament irațional. În arheologie, cam ce e bricheta pentru fumătorul începător este o mică mistrie romboidală numită truelă, care încape într un buzunar. Un modest marker de carieră, cu lama căruia, cum ar veni, ești atins pe umeri și pe creștet și numit arheolog. N-o să-i fac apologia ca obiect de prestigiu personal, dar i-am văzut pe mulți tratîndu-și truela cu atîta dragoste de zici că era laptop-ul. Ce-i drept, e un obiect al cărui scop pașnic nu-i scutește pe designerii industriali, care gadgetizează pînă și periuțele de dinți, să introducă în aspectul lui moarări de oțeluri damaschine și intenții vînătorești. În anii ’90, truele pentru arheologie nu prea se găseau în România. Un bun prieten se întorsese de la o bursă Erasmus cu un set complet de unelte pentru arheologie, la care ne uitam ca (pe vremuri) la trenulețe electrice. Totul într-o cutie galbenă strălucitoare, așezată pe marginea unei secțiuni prin bazilica cu transept. Am împrumutat truela și în două minute am rupt-o. I-a plesnit lama, care era sudată. Cînd am ajuns mai tîrziu pe un șantier pe care mi s-a pus la dispoziție o truelă forjată, l-am întrebat la plecare pe directorul de săpătură dacă pot s-o cumpăr (o întrebare, credeam eu, abilă). Directorul, nici pe departe așa surprins pe cît mă așteptam, mi-a zis că da și mi-a spus imediat și prețul, pe care mi-l amintesc exact – 15 lire sterline. Oi fi dat să spun ceva, pentru că el mi-a zis repede: o unealtă veche e mai bună ca una nouă!

Asta mă aduce la tema mea. A durat ceva vreme pînă m-am prins că unealta asta de statut nu trebuia numai să arate bine, ci trebuia mai ales să arate rău. În uzura ei stătea de fapt toată legitimitatea, tot statutul de cetățean al arheologiei. O truelă corect personalizată trebuie să aibă partea stîn­gă a lamei (dacă ești dreptaci) rotunjită spre vîrf, pentru a transmite vizual, fără întîrziere, echivalentul a o mie de ore de acțiune – și asta în condițiile în care cu truela se intervine mai mult la finețuri). Truela mea englezească, WHS, achiziționată la pachet cu atîta înțelepciune, n-a rezistat decît vreo zece campanii. Lama forjată care era dată drept indestructibilă nu s-a distrus, dar a ieșit cu totul din mînerul de lemn. Am mai dres-o eu o vreme, dar simțeam cum cetățenia mea de arheolog începea să arate ca o viză fără drept de muncă.

Există însă altceva în bagajul arheologului care duce ideologia uzurii pe culmile rafinamentului. Investiția psihologică în tricouri vechi este demnă de topul Forbes. Nu e vorba pur și simplu de tricouri lărgite sau decolorate. Ele trebuie să prezinte numeroase găuri și rosături, de un tip pe care nu l-aș fi crezut posibil, și care de fapt nici nu este posibil in vivo. Chiar mai spectaculoase decît găurile sînt de fapt zonele tricoului care ajung să arate ca o combinație de tifon și corola de minuni a lumii. Nu le mai desparte de statutul de lacună textilă decît un puf cultivat cu greu, ca gazonul englezesc. Arheologii pe care i-am văzut apărînd pe șanț, triumfători și aureolați, în cîte un asemenea tricou eroic, cred că dispun de un vechi secret de fabricație. Îmi închipui că lucrurile merg cam așa: în timpul lucrului ai o infinită grijă ca tricoul tău să nu se agațe, să nu se taie, să nu se păteze. Apoi tricoul se spală zilnic, separat și tandru, cu detergent pentru rufe delicate, fără stoarcere, și se usucă la soare. În felul acesta poți obține, dacă ești artist al uzurii, o putrezire controlată a fibrei și un graf eulerian de găurele. Ceea ce vrei nu este un simplu tricou destrămat, care ar fi sărăntoceală, ci un tricou foarte destrămat, un tricou-CV, despre care să poți spune: ehe, gaura asta e de pe vremea cînd lucram la Piramide, și asta de cînd lucram la Stonehenge. Un tricou a cărui umilință să te proslăvească.

În zilele noastre avem mai multe opțiuni existențiale ca oricînd, și una din ele este să purtăm tricouri inscripționate. Pe șantier, chiar și cei mai radicali le poartă din cînd în cînd. Cu mesajele pe care le-am văzut pe aceste tricouri personalizate, pe șantier, se poate înjgheba o antropologie a meseriei. Jocurile de cuvinte de-acolo, inevitabil dubioase, nu fac o reclamă bună arheologiei, dar trebuie măcar înregistrate. Îmi amintesc acum, pentru că le-am văzut de cîteva ori, tricourile cu „I dig archaeology“ (cum știți, to dig, „a săpa“ și „a-i plăcea la nebunie“). Ca să fiu prețios, pot să zic că pe undeva nu-mi place mesajul ăsta pentru că vorbește altora despre arheologie în termeni arheologici, un sindrom nombrilist al izolării profesionale. Sau mesajul „Archaeologists will date anything“ (to date, „a determina vechimea“ și „a avea o întîlnire romantică“) – pentru că prestigiul se construiește așa cum poți. Aveam și eu un tricou, primit de la niște colegi din La Isabela, pe care era desenată o truelă cu mesajul „My ­life is in ruins“. După o vreme, s-a rupt și l am aruncat. Nu se mai putea purta…

 Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Trecerea, Cartea Românească, 2016.

Foto: wikimedia commons