Ce țară e asta?

Nu e zi să nu auzi un român exasperat în acești termeni. Aș zice că e una dintre expresiile la modă, poate chiar expresia deceniului, în limba română. Adesea, formula introduce un inconvenient care pare omului strigător la cer. Se zice „Ce țară e asta în care…?” și urmează ceva care-l scoate pe român din sărite în acel moment. De la chestii banale de igienă publică la chestii sistemice de politică și guvernare, pînă la chestii mari, aproape metafizice, legate de destinul națiunii sub Dumnezeu. Orice exasperare este subiectivă, așa că, uneori, oricît de multă intensitate nervoasă ar strînge în ea, e ridicolă. De multe ori, după „Ce țară e asta în care...?”, urmează ceva ce e firesc să se întîmple în condițiile date și e obișnuit în multe alte țări la care privim de jos în sus (ca, de pildă, ambuteiajele pe autostrăzile aglomerate cînd se fac lucrări de întreținere sau cozile la controlul pașapoartelor într-un aeroport pe care aterizează mai multe avioane în același timp). Dar așa sînt oamenii: își închipuie că tot ceea ce lor nu le convine pe moment încalcă un standard al normalității și cer solidaritate. Adesea solidaritate găsesc, pentru că românii se simt imediat solidari cu un compatriot care exclamă interogativ „Ce țară e asta...?”, indiferent de necazul care a stîrnit disperarea emitentului. În general, trăim – vorba unui clasic al deznădejdii românești – pe culmile disperării. Nu prea mai știm să luăm disperarea gradual, ne ducem direct pe culmi și, de acolo, cercetăm direct cerurile istoriei omenirii: „Ce țară e asta...?”. În plus, e ușor să te solidarizezi cu unul care zice așa ceva pentru că întrebarea este, desigur, retorică (altfel n-ar fi tragică!) și tuturor ne plac întrebările retorice. 

Dezbaterea despre excepționalismul românesc este departe de a fi închisă și nici nu cred că va fi vreodată. Vor continua să fie unii care vor vedea numai excepții și alții care vor vedea, mai ales, asemănări cu ceilalți. Primii sînt mai pasionali, ceilalți sînt mai analitici. Avem, printre noi, și de unii, și de alții – popor vast! În fine, unii mai exersați vor filozofa aristotelic, spunînd că orice țară seamănă cu oricare alta, dar se și deosebește de acestea. Dar nu pentru filozofii de acest gen vă invit eu acum, în acest colț de pagină. Ci pentru o amintire pe care mi-a stîrnit-o un compatriot oarecare (nu-l cunosc) care spunea cuiva „Ce țară e asta în care...?” suficient de tare și de apăsat cît să-l aud de la cîțiva pași distanță.

Așa, mi-am adus aminte de o discuție pe care am avut-o cu mulți ani în urmă (vreo zece, poate) cu academicianul Răzvan Theodorescu – Dumnezeu să-l ierte! Reputatul istoric de artă îmi explica teoria caracterului tranzacțional al poporului român ca principală explicație a supraviețuirii noastre în istorie. Sigur, ceva similar au mai spus și alții, dar Răzvan Theodorescu nu o spunea deloc cu năduf și resemnare, dar nici cinic, amoral. El găsea că această trăsătură fundamentală a caracterului nostru ne-a fost și ne este benefică. Observînd atent Evul Mediu românesc, pe care-l cunoștea foarte bine, profesorul Theodorescu remarca o capacitate înnăscută, aproape un fel de talent care a persistat și s-a rafinat în generații, de a negocia, de a lăsa de la noi, de a ceda, de a da, de a oferi, mereu într-un anume scop. Pe de altă parte, am fost destul de flexibili și la capitolul „primiri”. Am luate mult, enorm, de la alții. Și bune, și rele, desigur. Uneori, schimbul ca atare ne-a fost avantajos, alteori nu. Dar privit ca o îndelungă practică, rezultatul acestui gen de disponibilitate e fericit. Important este că am fost mereu mai degrabă deschiși spre negociere decît spre dîrza rezistență ori, încă și mai puțin, spre cucerirea altora. Această disponibilitate spre tranzacție, cultivată cu asiduitate, ne-a ținut în viață. Prin „viață“ înțeleg aici continuitatea comunitară a cărei primă condiție este însăși viața în sens biologic. Nu ne-am angajat niciodată în acțiuni sinucigașe, nu am căutat sacrificiul suprem, ne-am ținut departe de proiectele grandioase care presupuneau riscuri pe măsură. N-am fost stejar, am fost trestie. N-am condus nimic, am urmat cu oarecare abilitate curenții stabiliți de alții. Rezultatul acestui fel de-a fi este supraviețuirea noastră. Vi se pare puțin? Mai gîndiți-vă! În istorie, mult mai multe seminții au dispărut decît au supraviețuit. După modul în care a curs istoria lumii, simpla supraviețuire a unui popor este în sine o performanță. Mai gîndiți-vă și că mulți dintre cei cărora le-am dat ce ne-au cerut numai ca să ne lase să trăim au dispărut. Noi sîntem. Cine a cîștigat în cele din urmă? Lăsați popoarele care au făcut mari isprăvi! Sînt puține (zece, poate douăzeci) și, pe cît sînt de importante istoric și cultural, pe atît sînt de nesemnificative statistic. Or, ceea ce ne-a dus spre marea performanță a supraviețuirii a fost caracterul nostru tranzacțional. El ne-a făcut să dăinuim, să fim azi ce sîntem (cu bune și cu rele), să scriu eu, în limba aceasta, aici și dumneavoastră să citiți, în aceeași limbă, pe unde veți fi fiind. Nu avem de ce să ne rușinăm de caracterul nostru tranzacțional, dimpotrivă, ar trebui să fim încîntați că sîntem așa.

Cînd Răzvan Theodorescu îmi spunea asta (am rezumat ideile sale așa cum le-am înțeles eu, dar nu cred că sînt departe de ceea ce mi-a spus), simțeam cum mă umplu de revoltă. „Nu e așa, domnule profesor! În istorie e important cum ești, nu că ești. Am avut, desigur, momente de cedare, ba chiar de lașitate și de frică, dar am avut și din cele eroice, mărețe, admirabile. Toate popoarele au și de unele, și de celelalte. Ar trebui să ne mîndrim cu clipele noastre de eroism și tărie, și să ne rușinăm de clipele noastre de slăbiciune și frică.” În fine, anii au trecut. Am mai îmbătrînit și eu. Înțeleg altfel ce înseamnă să supraviețuiești. Ba chiar înțeleg că supraviețuirea e prima și cea mai adînc înscrisă comandă în gena vieții. Nu e niciodată o rușine să supraviețuiești. În plus, lumea civilizată a ajuns la concluzia că tranzacția e mereu preferabilă, trebuie mereu favorizată și, doar atunci cînd e imposibilă, trebuie să o excluzi, dar nu definitiv. Pentru lumea civilizată de azi, o confruntare are sens doar dacă scopul ei este ca, la final, să se poată agrea o tranzacție. 

Să luăm, de pildă, cele mai benefice momente pe care le-am trăit, ca români, în viețile noastre: intrarea în NATO și aderarea la Uniunea Europeană. Ce sînt ele altceva decît rezultatul unor tranzacții? Nu ne-au cucerit, nu i-am cucerit. Noi am cedat ceva, și încă ceva de mare preț, ceva pentru care înaintașii noștri au luptat și s-au sacrificat, au tranzacționat și chiar au murit: suveranitatea națională. Și am primit în schimb acces la cele mai eficiente formule din cîte au existat vreodată de bunăstare generală și securitate colectivă în condiții de libertate. A fost o tranzacție bună! Dacă suveranitatea nu e folosită în beneficiul poporului, atunci nu mai e deloc suveranitate, ci tîmpenie. Cazul trăit de noi: Ceaușescu. Ce efect benefic aducea în viața poporului faptul că el și ai lui erau suverani? 

Așadar, aș fi vrut să răspund compatriotului meu în șlapi, pantaloni scurți și tricou mulat pe rotunjimea abdominală la întrebarea „Ce fel de țară e asta?” astfel: „E o țară făcută de un popor tranzacțional. Ca matale și ca mine...”. Dar pînă m-am gîndit eu la tot ce-am scris aici și am ajuns la răspuns, omul plecase de lîngă mine, cu tot cu întrebare...