Ce se vede

Cînd te întorci în Bucureşti din oricare altă parte a ţării, primul lucru care se vede este cupola pîcloasă de poluare. Imediat după aceea, nu se poate să nu te izbească atmosfera aproape la fel de compactă de isterie, care parcă ţi se lipeşte şi ea de piele. Pînă ajungi acasă, te reobişnuieşti însă şi totul intră în normal. În normalul bucureştean. Dacă vii din străinătate, ceea ce "se vede" este mai amplu şi mai divers, uimirile şi enervările fiind pe măsura distanţei care te-a despărţit pentru o vreme de ţărişoara noastră. Iar cînd vii de pe noul continent, această distanţă este suficient de mare... Şi iată ce se vede: - Multe, foarte multe maşini. Ai zice că e oră de vîrf, dar nu e. "Acolo", în patria maşinilor, unde nu prea poţi să mergi pe jos, la ora asta este aproape pustiu. Aici fac trei ore de la aeroport pînă acasă. - Multe, foarte multe maşini de lux. La Montréal, de pildă, într-o zi întreagă de plimbare, am numărat două Mercedes-uri - şi acelea în faţa unor vile impresionante dintr-un cartier rezidenţial. Cele cîteva 4x4 aparţineau unor muncitori din construcţii şi erau pline cu materiale şi scule. Aici, ele te împresoară din toate părţile. Încep să număr. De la Băneasa pînă acasă trec pe lîngă noi 12 Mercedes-uri, 17 BMW şi 48 de "jipane". Cred că mi-au scăpat însă cîteva... - Multă, foarte multă lume prin magazine. Intrăm să facem aprovizionarea. Supermarket-ul este plin, la mijloc de zi şi de săptămînă. La multe produse preţurile sînt egale sau mai mari decît "acolo". Bogată ţară!... Găsesc şi nişte Bordeaux la un preţ mai mic decît al unor vinuri locale contrafăcute. Ciudată ţară!... - Multă, foarte multă risipă. Cînd am plecat de acasă, tocmai se terminase de reparat strada - inclusiv, bineînţeles, schimbatul bordurilor. Acum, cînd intrăm pe strada noastră, bordurile sînt scoase şi aşteaptă să fie înlocuite. Au trecut doar două săptămîni. - Multă, foarte multă mizerie. Cînd oprim în faţa casei, ne întîmpină nişte saci negri de plastic din care cîinele unor vecini împrăştie gunoiul pe tot trotuarul. Cine dracu’ o fi făcut treaba asta? - mă enervez eu, încă neadaptat la cotidianul bucureştean. Zingarii! - îmi răspunde, ironic, un trecător. Iată că am găsit şi explicaţia. Doar că în cartier nu mai sînt ţigani... - Mulţi, prea mulţi politicieni. Cînd intrăm în casă, după ce lăsăm bagajele pe unde apucăm şi facem un duş, deschidem televizorul să aflăm ce s-a mai întîmplat. Ne lămurim curînd că nu s-a întîmplat nimic deosebit (în afară de gîlceava cu Italia, despre care aflasem deja în America). Ne surprinde însă numărul miniştrilor, al senatorilor şi deputaţilor care se perindă pe ecran, în cele mai diverse emisiuni şi pe mai toate canalele. "Ăştia n-au treabă?" - mă surprind întrebîndu-mă, pus nu ştiu cum în pielea contribuabilului american. Mă trezesc şi îmi răspund singur: "Păi, asta e treaba lor!". - Multă poveste. Pasiune şi talent de povestitor, frenezie narativă, pentru a confirma parcă faptul că românul s-a născut poet - şi rămîne poet chiar şi cînd se enervează. Pe noptieră mă aşteaptă Enervările lui Mirel. "Orice om normal construit nu poate să nu observe faptul că, odată întors printre conaţionali, anumite lucruri care păreau fireşti acolo devin prilej de nesfîrşite chinuri aici, acasă. Din acest punct de vedere, ŤEnervările» au fost, pe de o parte, o tentativă de a nu lăsa să se piardă ceva special, greu de prins în cuvinte, iar pe de altă parte, un exerciţiu terapeutic, necesar readaptării la stilul de viaţă haotic, brutal, cerut de România." Enervarea ca materie narativă, deci. Şi naraţiunea ca mijloc terapeutic. Tot salvarea prin cultură, care va să zică... Mă enervez, deci sînt român! - cum ar spune marele Dan Chişu. Sau, mai corect, mă enervez şi scriu, deci sînt român! Scriu, de pildă, această pilulă la Dilema veche şi totul reintră în obişnuit. Fascinantă ţară...