Ce se întîmplă cu britanicii?
Mi-a plăcut întotdeauna umorul englezesc, mi-a plăcut ştaiful aristocratic insular, mi-a plăcut muzica britanică, mi-au plăcut filmele cu James Bond, mi-au plăcut automobilele Jaguar şi Aston Martin, mi-au plăcut avioanele Spitfire, mi-a plăcut felul în care britanicii i-au rezistat lui Hitler, mi-a plăcut cum şi-au apărat, apoi, insulele Falkland de pretenţiile argentinienilor, mi-a plăcut snooker-ul inventat de ofiţerii englezi în India, mi-a plăcut gazonul englezesc, mi-a plăcut fotbalul britanic (exceptînd cazurile în care băteau echipe de-ale noastre), m-a bucurat mereu să urmăresc turneul de tenis de la Wimbledon, mi-au plăcut actorii britanici, m-au încîntat oraşele, parcurile, catedralele, castelele şi muzeele din Marea Britanie, mi-a plăcut monarhia britanică. Rezonez cu stilul anglo-saxon de a pune problemele şi de a face jurnalism (nu cel din tabloide). Sigur, mai există şi nefericita bucătărie britanică, sau acea perfidie a Albionului, de care s-a tot vorbit în istorie. În general, însă, spiritul şi civilizaţia britanică mi s-au părut mereu de admirat şi, poate, de dat exemplu, mai ales într-o ţară ca a noastră, plină de oameni dezorientaţi şi descurajaţi. Şi sînt convins că o mulţime de români împărtăşesc aceleaşi simpatii pentru britanici.
Toate astea fiind spuse, însă, ce să vezi? În ultima vreme, cei pe care-i admirăm îşi dau cu firma-n cap. Au făcut o fixaţie împotriva bieţilor români şi bulgari care, chipurile, ar avea de gînd să-i invadeze, să abuzeze de civilizaţia şi de standardele lor de trai şi să le strice fericitul mod de viaţă. Tocmai bulgarii, cei recent descoperiţi de căutătorii englezi de proprietăţi ieftine în zone pitoreşti şi liniştite, tocmai românii, cei în ţara cărora Prinţul Charles îşi petrece o mulţime de vacanţe. La început, bizara găselniţă a tabloidelor de a-şi atrage mai mulţi cititori, prin ştiri şi comentarii exagerate la adresa celor două ţări aflate la celălalt capăt al continentului, a părut o simplă glumă de moment. Cu timpul însă, gogoaşa s-a umflat şi tot mai mulţi insulari au început s-o ia în serios. Adică, după ce vreme de zeci şi zeci de ani le-au intrat în ţară milioane de imigranţi de toate rasele şi din toate colţurile lumii şi ale fostului imperiu colonial, indivizi pe care i-au suportat fără mari probleme, deşi mulţi nici la a treia generaţie nu s-au adaptat la civilizaţia britanică iar unii au pus chiar bombe în centrul Londrei, brusc, englezilor le căşună pe o mînă de oameni veniţi din Europa să muncească. Îi înmulţesc imaginar pînă la cîteva sute de mii, dacă nu chiar milioane, şi-i percep ca pe un fel de lăcuste. Majoritatea românilor pe care-i ştiu trăind în Marea Britanie sînt oameni foarte serioşi. Mulţi se spetesc muncind. Printre ei, ştim că în ultima perioadă au ajuns acolo şi o mulţime de doctori, ceea ce ar trebui să fie o problemă pentru România, şi nicidecum pentru Marea Britanie. Dar nu. După tabloide, chiar şi presa aceea pe care o consideram de cea mai mare încredere a preluat marota şi la fel au făcut şi unii politicieni demagogi şi populişti. În cele din urmă, în horă a intrat şi premierul David Cameron, care vrea să ia măsuri de împiedicare a imigranţilor din UE să profite de sistemul social britanic, cu adresă evidentă la români şi bulgari. Şi nu e aici nici măcar o legătură cu problema romilor, fiindcă ei au ajuns în Marea Britanie într-un număr mult mai mic decît în Franţa sau Italia şi, oricum, de regulă, romii nu cer dreptul de a munci şi de a primi pensie. Isteria e acutizată de apropierea anului 2014, cînd Marea Britanie ar trebui să liberalizeze piaţa muncii pentru toţi cetăţenii UE, adică şi pentru ultimii veniţi. Isterie a fost şi termenul pronunţat de comisarul european pentru ocuparea forţei de muncă, afaceri sociale şi incluziune – László Andor –, cel care a spus că Marea Britanie riscă să devină cel mai nesuferit membru al Uniunii Europene dacă va face aşa ceva. Declaraţiile comisarului au provocat o reacţie plină de superioritate din partea premierului Cameron, care a atras atenţia comisarului european de naţionalitate maghiară că este plătit şi din banii britanicilor, şi nu e cazul să facă asemenea critici. Invitat la BBC, László Andor a fost luat la întrebări, la emisiunea Hardtalk, de către Stephen Sackur, un jurnalist cu state vechi în ceea ce am putea considera a fi cea mai serioasă instituţie de presă din lume. Plin de morgă, jurnalistul a adoptat un ton de procuror, încercînd să-l intimideze pe comisar. A sugerat că n-ar fi un politician ales, l-a întrebat de ce a declarat aşa ceva, de ce-şi închipuie că politicienii britanici sînt populişti etc. Parcă ar fi avut în faţă un lider dubios, din vreo ţară nedemocratică. Spre cinstea sa, cu multă blîndeţe, răbdare şi perseverenţă, László Andor a făcut faţă cu brio tirului de întrebări apăsate. A apărat drepturile europene ale bulgarilor şi românilor, a explicat încă o dată că temerile britanicilor sînt nefondate şi că intenţiile guvernului lor de a împiedica liberalizarea pieţei muncii nu se bazează pe nici un fel de realitate. Tocmai datorită încrîncenării lui Stephen Sackur (nu ştiu dacă jucată sau nu), adevărurile spuse de comisar au răzbătut cu mai multă forţă. Dar chiar şcoala de presă anglo-saxonă clasică recomandă ca jurnaliştii să nu se comporte ca nişte procurori. Atitudinea lor poate să fie iscoditoare, fermă, insistentă, dar politicoasă, şi nu trebuie să sune a interogatoriu.
Dar n-am putut să nu-mi amintesc că, în preajma aderării României la Uniunea Europeană, cînd tabloidele britanice au avut o primă campanie împotriva românilor şi bulgarilor, în redacţia din Bucureşti a BBC au venit două colege englezoaice, care voiau să facă un reportaj. Ne cereau să le punem în legătură cu români care vor să emigreze în Marea Britanie. Răspunsul nostru că nu ştim astfel de persoane le-a descumpănit. Chiar nu le puteam ajuta, că doar nu tot românul de pe stradă voia să emigreze în Anglia?! Ele aveau de gînd să facă genul acela de jurnalism cu concluzia trasă dinainte. Părea că dacă, în cele din urmă, ar fi găsit vreun un caz izolat, erau gata să-l prezinte ca pe un adevărat fenomen. Ştim că jurnaliştii britanici au aşteptat atunci prin gări şi prin aeroporturi invazia barbarilor din România şi Bulgaria. S-au făcut, bineînţeles, de rîs, fiindcă n-au avut ce relata. Invazia n-a avut loc. Acum, se pare că marota a revenit. Tocmai ţara inventatoare şi promotoare a liberalismului se teme acum de o banală deschidere a pieţei muncii. Aşadar, ce se întîmplă cu britanicii? Am putea să tragem concluzia urîtă că nici ei nu mai sînt ce-au fost, că au suferit nişte mutaţii. Dar poate ar fi mai bine să-i tratăm cu calmul nostru românesc.