Ce părere are Europa despre ce facem noi?
Dle Văcăroiu, cu emoţie vă scriu iarăşi; şi doar teama că v-aş putea inoportuna cu epistolele mele pune frîu vajnicelor porniri de a vă scrie-ntruna, săptămînă de săptămînă, aşa cum vă promisesem acuâ un an jumaâ, cînd mi-aţi dat dezlegare de-a pleca din Senatul nostru către cea Europă. Care Europă, dle preşedinte, nici nu ştiu ce va mai fi de capul ei peste - zic unii - cam o generaţie. Aşa sînt ei, savanţii ăştia, futurologii - mereu văd nevăzute. Astfel, ei spun că prea curînd China va fi megafabrica lumii, care va face pijamale şi televizoare plasmă, creioane şi sateliţi; iar Brazilia va fi grădina lumii, ce va exporta banane şi trandafiri, rodii şi salată rucola; iar dvs. aţi putea fi - spun alţi futurologi - chiar preşedintele României, măcar cîteva săptămîni, dacă Parlamentu-l va demite pe dl Băsescu; iar India fi-va parcul tehnologic al lumii, în care indivizi bruneţei şi talentaţi vor crea softuri peste softuri; iar Statele Unite vor fi armata lumii, garantul hard al democraţiei planetare; ei bine, şi unde - vă întreb -, unde va fi Europa în acest peisaj? Savanţii nu pot răspunde. Prea deasă e ceaţa viitorului cînd vine vorba de acest subiect. O tăcere grea îmi amorţeşte parcă şi mie mîna ce vă scrie, că nimeni - da, nimeni - nu ştie la ce va mai fi bună această Europă care, iată, doar ce ne cuprinse-ntr-însa! Vă scriu despre Europa azi, dle Văcăroiu, pentru că - dincolo de mai marile sau mai micile noastre aventuri la Bruxelles & Strasbourg - există un ceva despre care nu v-am pomenit niciodată. Cea mai insistentă întrebare ce mi-a fost pusă, în ultimul an, acasă, în ţară, de către ziarişti sau colegi sau prieteni sau rude sau chiar de către dl Petre Roman (înainte de a fi dînsul dat dispărut de la domiţil) a fost: Daâ ce spune Europa despre ce se întîmplă la noi?. Ei bine, dle Văcăroiu, a venit momentul să vă zic adevărul. Sînteţi gata? V-aţi aşezat pe un scaun? Inspiraţi puternic de trei ori... iaca... vă zic...: Europa nu spune nimic! Nu merg pînă acolo încît să sugerez că n-am interesa-o; nu vreau să dau de înţeles că i-am fi indiferenţi. Ci doar vreau să spun că Europa, ca atare, şi fiecare dintre ţările ei, în parte sînt suficient de acaparate de propriile probleme încît să nu stea cu sufletul la gură aşteptînd bulversante evoluţii din triunghiul vag-amoros Băsescu-Tăriceanu-Geoană, la care se adaugă uneori şi unghiul ascuţit Voiculescu. Franţa are alegeri; iar ministrul său de Interne (şi candidat al Dreptei la preşedinţie), Sarkozy, s-a dus să-şi facă campanie la Londra (pe motiv că-s rezidenţi acolo cca 300.000 de francezi!). În plus, culmea cataclismului, în Franţa s-a interzis de la 1 februarie fumatul în birouri - şi nimeni nu poate să spună amploaiaţilor dacă pauzele lor de o ţigară afară, în stradă, se scad sau nu din cele 35 de ore de lucru săptămînale. Britania, pe de altă parte, are şi ea probleme, nu cu francezii (deşi n-ar fi prima dată!), ci cu generaţia a doua a musulmanilor din Regat: un sondaj recent a scos la iveală că tinerii din familiile musulmane sînt net mai ataşaţi simbolurilor islamice decît părinţii lor; 36% dintre junii între 16 şi 24 de ani cred că cei care se convertesc părăsind islamul ar trebui pedepsiţi cu moartea, iar 74% dintre ei cred că femeile trebuie să poarte văl - asta, faţă de cei 19 respectiv, 28% din generaţia anterioară ce răspund aidoma. În Germania, ministrul de Externe F.-W. Steinmeier trăieşte ceva oarecum similar cu ex-omologul său român: unii îi cer demisia pentru că a ieşit la iveală că ministerul n-a făcut nimic, vreme de patru ani, pentru eliberarea unui cetăţean (german de etnie turcă) deţinut - deşi nevinovat, se pare - la Guant