Ce nu ştie dl Dragnea
Calea pe care merge Liviu Dragnea e înfundată. Cu cît mai abil se va dovedi în „a se descurca“ și cu cît mai mult va reuși să prelungească deznodămîntul poveștii, cu atît finalul va fi mai grav. Presa a tot invocat precedentele cu demnitari PSD apărați de colegii de partid și însoțiți de aceștia la procuratură sau la DNA, și care, în cele din urmă, tot după gratii au ajuns. Dar să presupunem că Dragnea ar fi fost într-adevăr nedreptățit de Justiție, adică de către procurorii DNA care au instrumentat dosarul referendumului, de către cele două complete de judecată succesive care au însumat nu mai puțin de opt judecători (care i-au dat totuși suspendare la pedeapsă), plus încă alți cinci care i-au respins contestația din 2017, și de către procurorii care îl acuză în alte două dosare penale de o mulțime de infracțiuni, care mai de care mai urîte. În acest caz, omul ar fi un fel de Josef K, din Procesul lui Kafka (mă îndoiesc că a auzit de acest personaj). Doar că Josef K nu era lider al Camerei Deputaților și al partidului de guvernămînt (ce grozăvie!). Or, lupta pentru demonstrarea nevinovăției nu poate fi credibilă atîta vreme cît îți păstrezi asemenea funcții. Un nedreptățit autentic în fruntea țării? Ceva cu totul special. În orice caz, un om aflat la putere se cade să lupte pentru dreptatea altora, nu pentru a lui însuși.
Nedreptatea nu se poate demonstra cu forța, cu schimbarea legilor, a sistemului. Jocul trebuie să continue cu aceleași reguli chiar dacă ofsaidul semnalat de acesta e contestat. Soluția adoptată de Dragnea afectează instituțiile pe care le conduce și pe cei din jurul său. Acestora le pune la încercare loialitatea într-un mod incorect, pentru o chestiune care ar trebui să-l privească doar pe el. Știm cum funcționează lașitățile și complicitățile din jurul unui asemenea lider, oriunde în lume. E o istorie care se repetă iar și iar. Un conducător adevărat nu-și pune tovarășii într-o așa situație și nu mizează pe lașitatea, de multe ori firească, a celor din jur. Personajul nostru pare însă dispus să se folosească de toată puterea pe care o deține momentan pentru a cîștiga. Pe termen mai lung, calea asta nu e decît o pierdere inutilă de timp și de energie. Povestea e prea lată, prea cunoscută pentru a fi uitată de oameni și de Justiție. Dar să presupunem că, ajutat de o conjunctură națională și internațională tulbure, va reuși să scape basma curată, cum se spune, nu prin dovedirea nevinovăției în Justiție, ci cu prețul încălcării principiului separației puterilor în stat. Adică prin acapararea unei puteri nepermis de mari. Cît timp ar putea să dureze așa ceva? 25 de ani? Cît regimul lui Ceaușescu? Greu de crezut. Și după aia? Din punct de vedere personal, cei aflați într-o asemenea situație nu mai au liniște. Anatema se poate întinde și asupra copiilor. Unii indivizi nu văd însă mai departe de propriul orgoliu și de propriul interes de moment. Nu înțeleg cu adevărat consecințele pe termen lung ale faptelor lor. Groaza lui Dragnea de închisoare îl face să pîrjolească ogoarele, să otrăvească fîntînile. Se înfundă într-un rău tot mai mare. Nu știe că lucrurile pot fi și altfel. În fond, nu e acuzat de crime. Un eventual scurt stagiu la pușcărie (dacă va fi găsit vinovat) poate fi un mod de a-și recăpăta demnitatea (nu și demnitățile) în fața celorlalți. Demnitatea, iertarea și liniștea se pot obține dacă-ți recunoști greșelile. Căința e și un criteriu juridic. Din lipsa ei, Dragnea a primit la recursul din 2016 un an de pedeapsă în plus, dar nu pare să fi înțeles lecția asta. Prin părțile noastre, mulți consideră căința o opțiune perdantă, de fraier. Preferă să dea vina pe alții și să se lupte cu cei din jur decît cu ei înșiși. După închisoare, Adrian Năstase, de exemplu, trăiește destul de liniștit. Dacă și-ar fi recunoscut și greșelile, ar fi fost poate chiar și respectat.
Gheorghe Florian, fost director al penitenciarului Rahova, psiholog de formație, ne-a explicat odată, într-un articol, cum demnitarii închiși încearcă să pară și în pușcărie superiori și stăpîni pe situație, susținînd că „greșeala“ va fi reparată, că au relațiile necesare și, evident, că sînt nevinovați. Se știe că pretutindeni în lume închisorile sînt pline de „nevinovați“. În cazul foștilor demnitari, cu atît mai mult. Orgoliul lor mare îi împiedică să recunoască ceva. Dau vina pe alții, pe conspirații, pe sistem etc. Dar – spune fostul director – „pentru aceștia, adevărata pedeapsă va începe după liberarea din penitenciar: vor fi priviți de toată lumea ca foști deținuți, imaginea lor se va răsfrînge asupra familiei și mai ales asupra copiilor, accesul la anumite funcții le va fi definitiv refuzat, o atmosferă mută de reproș și dezamăgire îi va învălui de cîte ori vor ieși în public. Le rămîne doar rememorarea timpurilor de glorie și întrebarea dacă a meritat să riște pușcăria. Acum vor înțelege că trecerea prin detenție nu-i va părăsi niciodată…“ Oamenii de acest gen par a nu fi în stare să descopere niște adevăruri bine verificate decît pe măsură ce le experimentează. Dar pînă și pedeapsa aceasta „adevărată“, de după pușcărie, poate fi ușurată. Calea care duce nu doar la micșorarea pedepsei juridice, ci și la ușurarea anatemei, e mărturisirea vinovăției. Pentru asta e nevoie însă de putere adevărată și mă tem că Dragnea nu știe de șansa asta.
Foto: adevarul.ro