Ce nou Iad mai e și ăsta?
Am fost de atîtea ori în sudul Floridei şi de atîtea ori am scris despre el ca să pot, de bună-credinţă, crede că nu mai am nimic de spus pe acest subiect. Ştiam că Miami nu arată ca în CSI, pentru că ăia folosesc nişte obiective speciale. Ştiam că South Beach este o gigantică piaţă de carne unde muşchii şi cururile se tranzacţionează cu tot atîta naturaleţe cu care se prizează cocaina de pe cheia maşinii. Cel mai probabil un Lexus. Am văzut modele cu picioare lungi defilînd ţanţoşe în faţa camerelor de luat vederi în amurg, ca nişte păianjeni lihniţi ce urmau a fi în curînd storciţi de copertele revistelor. Am văzut bieţi tineri israelieni vînzînd suvenire şi făcînd pe chelnerii pe durata unui Wunderjahr, înainte de a se întoarce în patrie pentru a-şi efectua serviciul militar. Ştiam că în Miami Beach toţi sînt fie bogaţi, fie frumoşi, fie nebuni şi că există în aer un soi de tremur violet, cu totul special, care te face să vrei să cheltuieşti banii ca pe seminţe, stînd sub o umbrelă, pe nisip, la Delano, unde băuturile costă 100 de dolari duşca. În ziua de azi, asta-i o adevărată pleaşcă pentru acei vîntură-lume iernatici care au venit din Copenhaga sau Oslo, cu ditai plasele pentru cumpărături, să ia cu ei înapoi o bucată din America (made in China). Mai ştiam că Florida de sud, de la Miami la Fort Lauderdale, este locul în care ne ţinem bătrînii, să se usuce la soare, astfel încît să putem spune, fără urmă de vinovăţie, că părinţii noştri s-au mutat într-o carte poştală şi că se distrează de minune luînd lecţii de samba şi Viagra. Putem spune asta, de bună seamă, dar tot sună oarecum fals. Ceea ce facem noi de-adevăratelea este să-i stivuim pe bătrîni ca pe nişte tulpini de bambus, în complexuri de apartamente diavoleşti, înconjuraţi de vulturi medicali şi farmacii, şi să simţim, nelămurit şi ascuns, că un uragan va rezolva treaba. Ceea ce nu ştiam despre sudul Floridei este că e doar o lungă fîşie de mall-uri construite de companii de imobiliare de-a lungul coastei şi că imensul teritoriu dinăuntru nu este locuit. O poţi apuca pe orice drum care te îndepărtează de mall-urile strălucind în neon şi te vei trezi în mijlocul mlaştinii. Mlaştinile erau cîndva un adevărat paradis pentru păsări şi peşti, dar constructorii le-au secat şi le-au tăiat în cruciş şi curmeziş cu canale, pentru viitoarele clădiri, aşa că acum nu mai sînt decît nişte dezolante deşerturi de iarbă. Ce a mai rămas din măreţul interior mlăştinos este Parcul Naţional Everglades care şi el îşi vede apele supte lent pentru a hrăni nebunia din ce în ce mai mare de pe litoral. Că doar nebunie poţi să-i spui cînd mergi deznădăjduit pe nişte drumuri numerotate fără noimă - pe drumuri expres, şosele şi autostrăzi. Au nume precum 145th SWN Miami Park, 12 Blue Cove 1234, numite şi numerotate la fel de aleatoriu precum au fost construite. După ce reuşeşti să te concentrezi şi să-ţi faci o idee cam unde te afli (asta după ce ai aruncat hărţile Google ce se dovedesc inutile!), te loveşte un simţămînt şi un miros. Sentimentul este cel de milă îngreţoşată faţă de starea psihologică a populaţiei indiene ferecate în cercuri şi pătrate străjuite de mall-uri. Cercurile şi pătratele se repetă în interiorul drumurilor contorsionate, ca nişte viruşi acceleraţi care se reproduc de zor într-o eprubetă. Mirosul este cel de gaze de eşapament şi carne pe moarte. Îţi dai seama că şi sentimentul, şi mirosul sînt unul şi acelaşi şi că America ar vrea ca toată lumea să aibă parte de atare lucru. Nu-i de mirare că unii oameni se opun. Nu sînt toţi turişti euro-bogaţi purtînd ochelari cu lentile rozalii. traducere de Ioana AVĂDANI