Ce ne place în „societatea post-adevăr“?

Descătușarea, în primul rînd. Sen­za­ția că s-a dat liber la exprimare. Și, pentru că putem spune – în cel mai liber fel cu putință – ceea ce gîndim, pornirea imediată e să și facem ceea ce spunem. Și ceea ce simțim că putem. Ideea de moralitate, potrivirea faptelor cu gîndurile, după un cod pe care îl acceptăm ca membri ai unei comunități, e depășită de multă vreme. E exact ca atunci cînd fredonăm un refren de demult, dar ne uităm la el cu nostalgie, știind bine, undeva, în adîncul nostru, că e ceva ce aparține trecutului. Chiar și atunci cînd spunem că „e mereu ac­tual“ nu facem decît să-i punem o frumoasă piatră funerară, pe care mai așezăm, din cînd în cînd, flori.

Nici nu mai contează cine a folosit primul sintagma „post-adevăr“. Orwell, desenîndu-i o parte din conținut, scriitorii Steve Tesich sau Ralf Keyes, ori jurnalistul și istoricul Eric Alterman, formulînd-o limpede. Sau oricine altcineva, înaintea lor, care-a dat tîrcoale acestei idei. Important e „efectul de blugi“ al acestei alăturări de cuvinte. De la un moment dat încoace, din ce în ce mai mulți oameni se simt extrem de confortabil în ea, purtînd-o cu nonșalanță și bucurie, zi de zi. Vine într-o ordine a modei gîndirii, firesc, după toate post-urile, de la modernitate, istorie, societate industrială, democrație și cîte altele vor fi fiind.

Dacă toate ideile de „post-ceva“ aveau în ele o doză inerentă de perisabilitate sau controversă, ideea de post-adevăr e ca una dintre marile simfonii pe lîngă legendarele hituri ale muzicilor pop-rock. Da, chiar și o mare simfonie poate sfîrși, pentru unii, într-o baltă de refrene. Dar noțiunea aceasta încă păstrează o anumită doză, deloc neglijabilă, de sobrietate. Ideea de post-adevăr s-a instalat aproape imediat în conturul acesta cultural. Nu mai e deloc o minune să vezi un mare muzician îmbrăcat în haine de rocker, interpretînd Bach, foarte convingător. Cei care nu ascultau muzici clasice îl plac pentru că e cool și aduce mai aproape de ei – umanizează chiar – ceva ce părea inaccesibil sau indigest. Unii cunoscători sau chiar împătimiți ai muzicii culte îl plac și ei, la rîndul lor, pentru că duce un anumit tip de valoare într-o zonă care respingea pînă acum acest tip de cultură. Alții spun că e o formă de barbarie, dar riscă să rămînă vorbind singuri, în camerele lor. În fond, această imagine a întrepătrunderii lumilor culturii e ceva ce unește, în­tr un mod nelipsit de veselie, surprinzător de multă lume. Însă ideea de post-adevăr face lucrul acesta cu asupra de măsură. E un succes care le depășește cu mult pe celelalte, prin confortul excepțional pe care ni-l oferă tuturor. Cînd spui că omenirea a depășit adevărul, parcă simți că urmează o lungă vacanță de la orice, o mult așteptată relaxare. Asta la început. Mai încolo, nu știm.

Sînt deja ani buni de cînd demersul terapeutic din psihologie și din psihiatrie pune accentul, din ce în ce mai hotărît și mai precis, pe analiza emoției. Faptul că nu ne mai ferim de exprimarea propriei vulnerabilități, de relatarea momentelor de traumă, de suferință adîncă, de incursiunea în adîncimile zvîrcolirilor interioare creează noul tip al chipului uman de azi. Mărturisirea disconfortului interior – pentru regăsirea unei forme de confort al vieții, de sincronizare cu lumea – făcută în fața unui terapeut care te încurajează și te ajută „să te vezi“, nu în fața unui sacerdot care te mustră și te îndreaptă spre penitență pentru că „ești văzut“, e o altă dimensiune a post-adevărului. E o descoperire, dureroasă la început, a faptului că orice orizonturi familiale, ori ale comunității, pot fi extrem de abuzive și de traumatice. Prin urmare, „adevărul clasic“, cel „comun“, „unanim acceptat“, poate fi denunțat ca maladiv. Iar reintrarea în „adevărul“ comunității sau al familiei se poate face prin afirmarea „adevărului“ personal, care dinamitează edificiul instituțional al „Adevărului“, pentru a face loc, apoi, în corpul acestuia, și pentru „adevărul“ personal.

În sine, tot acest proces vast e o consecință naturală a mersului lumii. Tipul de cultură care așază lumea în ordinea reprimării emoției și a afirmării cu orice preț a „rațiunii“ sună acum ca refrenele disco valabile o vară. Trăim o sărbătoare a emoției ținute sub capac atîta amar de vreme, care iese din sclavia „rațiunii“ normate de către unii, pierduți în naivitatea că vor reuși să fie convingători, prin orice mijloace, la nesfîrșit. Marea Instituție Rațională e luată la vale, de multă vreme, de Valul Simțirii. Numai că lucrul ăsta nu se mai întîmplă pe scenă, ci în sală. Nu mai e doar privilegiul artiștilor, ci e și al publicului: „Vreți să vedeți ce-s alea viață adevărată, emoție, trăire? V-arătăm noi cum se face!“

Spectacolul concursurilor de talente de la toate televiziunile lumii generează, uneori, momente emoționante, produse de niște anonimi care fac lucrurile cel puțin la fel de bine ca idolii instituționalizați ai scenelor. Numai că nu doar la asta se rezumă acest fenomen colosal. Din rîndurile noastre, ale publicului, ies și talente care au toate motivele să creadă sincer că pot fi mult mai bune decît oricine guvernează, conduce, girează destinele unor mari comunități. E un spectacol care abia a început. Subiectul lui e tot emoția unei lumi post-adevăr. Poate că, istoric vorbind, s-a mai făcut și-n alte epoci. Dar acum, tehnic, e la un cu totul alt nivel. Și are un final cu adevărat deschis.

(continuarea în numărul următor)