Ce ne lipsește
Mulți dintre noi ne-am născut într-o lume în care se vorbea mult despre așa-numitul materialism dialectic, unul dintre conceptele marxiste care stăteau la baza organizării societății comuniste. Dar, aparent paradoxal, comunismul a eșuat lamentabil tocmai în chestiunile materiale. Proletariatul, clasa conducătoare, cum se pretindea în epocă, producea lucruri care erau ori de proastă calitate, ori complet inutile și nevandabile. Ne aducem aminte cum regimul Ceaușescu se lăuda în mod stupid cu producția record de oțel pe cap de locuitor. La rîndul ei, agricultura, colectivizată după principiile socialiste „moderne“, nu mai producea aproape nimic. În ultima fază chiar și pîinea devenise un aliment greu de găsit. Comunismul promitea un viitor luminos (material) pentru întreaga omenire, dar nu reușea decît să-și înfometeze populația. Fenomenul ăsta încă se mai petrece în țări nefericite în care comunismul a rămas (victorios definitiv), cum sînt Coreea de Nord și Cuba, ori Venezuela (în care sistemul s-a instalat abia în anii din urmă, cu aceleași efecte dezastruoase. Comunismul n-a adus nicăieri prosperitatea promisă, dar de multe ori, culmea, a reușit să creeze în mintea oamenilor iluzii, adică ceva complet imaterial. Unii cercetători observă cum comunismul a înlocuit într-o bună măsură religiile tradiționale cu propria sa ideologie, care s-a manifestat tot ca un soi de religie. Una care promitea viitorul luminos în care nimeni nu va duce lipsă de ce va avea nevoie. „Fiecăruia după nevoi“, cum spuneau propagandiștii vremii. Un fel de paradis, adică. Deși era o simplă iluzie, o abureală, cum am zice azi într-un limbaj mai colocvial, ea avea un puternic substrat material. „Lupta de clasă“ se dădea pentru lucruri materiale, iar ideile ar fi fost, după teoriile marxiste, doar o reflexie a lumii materiale.
Ne-am format deci, mulți dintre noi, într-un mediu în care se pretindea că materialismul e baza tuturor lucrurilor. Ironia sorții e că materialismul a devenit posibil abia după căderea comunismului. Foștii activiști și nomenclaturiști s-au îmbogățit rapid, cum știm, fiindcă aveau deja relații și scurtături către resurse. Cu timpul, și restul lumii a început să guste dintr-o prosperitate dincolo de ce putea visa în comunism. Nu societatea comunistă s-a instalat, ci societatea de consum. Goana pentru supraviețuire s-a transformat într-o goană pentru înavuțire. Capitalismul, cel despre care ni se spunea că e putred și decadent, a început să-și reverse roadele concrete și asupra noastră. Și cu toții ne-am repezit să adunăm ceea ce nu avuseserăm și nu mai văzuserăm. Și un fel de sindrom posttraumatic, explicabil după sărăcia și înapoierea cruntă la care ne-a constrîns comunismul, a început să se manifeste. Am devenit asemeni pușcăriașilor ținuți în condiții de detenție mizere care, odată eliberați, se reped să mănînce pînă li se face rău, sau care confundă libertatea cu dreptul de a se comporta iresponsabil. Aș zice că în bună măsură ne-am bucurat doar de roadele capitalismului și ale democrației occidentale care au ajuns și la noi. Dar n-am cunoscut și rădăcinile. Am trecut rapid la cultura de mall. Am început a gusta din varietatea alimentelor, a ne încînta cu adunarea hainelor „de firmă“, a obiectelor, aparatelor, automobilelor și proprietăților. Ne-a interesat mai întîi cantitatea, apoi calitatea lucrurilor achiziționate. Era normal. N-am prea ajuns însă la acea știință de a trăi cu adevărat bine, pe care o au occidentalii. Pentru că asta presupune și o latură mai puțin materială. E o chestiune mai greu de explicat. Aș spune, de exemplu, cum nu o dată am auzit reacții ironice prin Occident la adresa cunoscutei dorințe a românilor de a-și avea propria casă pe pămînt. Ei bine, ei ne ironizau pentru că erau mai rafinați de atît. Au trecut de mult de ideea asta sau poate n-au avut-o niciodată. Pentru foarte mulți dintre ei, nu e atît de important să dețină proprietăți, cît să locuiască civilizat și fără bătăi de cap inutile. Sigur, ei n-au trecut vreodată, ca noi, prin traume de genul celor în care statul să le confiște proprietăți particulare. Un alt exemplu: un occidental se poate bucura dacă are o mașină cu un portbagaj în care încape doar o umbrelă, în vreme ce un român sau un est-european își dorește mai degrabă un automobil mare. Nu și scump, evident, și asta e de înțeles. Un criteriu esențial la noi, care pune în umbră dinamica, tehnologia, ecologia sau chiar confortul mașinii, e mărimea portbagajului. Dacia Logan a fost construită de francezi după un amplu sondaj în România. Și se poate spune că felul pîntecos în care arată acest automobil ne reprezintă pe foarte mulți dintre noi.
Pe de altă parte, sînt mulți prin țara noastră care încă mai cred că Occidentul e guvernat de ban și de dorința de profit și îmbogățire, de fapt, o altă reminiscență a propagandei comuniste. Prea puțini au descoperit că, în capitalism, banul e doar un mijloc și nu un scop în sine și că valorile societăților cu care am vrea să semănăm sînt ceva mai înalte. Acumularea primitivă de capital e mai degrabă apanajul țărilor foste comuniste. E normal ca asta să se fi întîmplat 15, 20, chiar 25 de ani după căderea comunismului. Dar e momentul să trecem și noi la un alt nivel. Să reducem adică, măcar puțin, cursa acumulării individuale și să ne uităm în jur. Să începem să ne dorim să facem lucruri și nu doar să avem lucruri. Să căpătăm și bucuria de a dărui și de a trăi cu cap. Sigur, mi se poate spune că sărăcia la noi e încă prea mare pentru așa ceva. Dar cred că lucrurile stau și invers. Adică sărăcia continuă să fie mare tocmai pentru că dăm prea multă importanță valorilor materiale. E evident că foarte mulți dintre cei care ne conduc, de exemplu, sînt niște materialiști de cea mai pură (sau joasă) speță. Corupția la scară largă, adică apetența prea multora de a se îmbogăți chiar și în dauna celorlalți tot de aici vine. Și așa se face că unii se tot îmbogățesc fără a-și găsi însă liniștea, iar alții rămîn veșnic săraci. A venit vremea să începem să punem creierele înaintea burților.