Ce mai scriu alţii: despre frumuseţe

9 iunie 2007   TÎLC SHOW

Georges Vigarello cercetează de foarte mult timp corpul şi formele sale de manifestare: corpul educat şi puterea pedagogică (1978), igiena corporală (1987), sănătatea între "curat şi murdar" (1987), violul (2000), istoria sportului între "cultură" şi "tehnică" (1988, 2000, 2002). Istoria frumuseţii. Corpul şi arta de a înfrumuseţa de la Renaştere pînă în zilele noastre (Seuil, 2004) continuă practic aceste cercetări. Voi vorbi acum despre frumuseţe aşa cum transpare ea de-a lungul analizei sociologului francez. Frumuseţea, acest "ideal", se oglindeşte cel mai bine în cuvinte. Bineînţeles că pictura transmite, cu ajutorul imaginii, ideile despre frumuseţe ale unei epoci. La Bella a lui Titian (1530) este considerată în epocă ca fiind "frumuseţea perfectă", "frumuseţea ideală". Pentru Evul Mediu, frumuseţea trebuie să se înscrie în anumite canoane: chip simetric şi alb, sîni proeminenţi, talie fină. Secolul al XVI-lea schimbă această imagine, iar termenii subliniază mai ales frumuseţea formelor: un trup "plin", o senzualitate discretă care evocă "seva", punînd în evidenţă pielea, "sîni albi ca alabastru". Între "slab" şi "gras", "l’embonpoint" (trupul corpolent asimilat cu sănătatea) marchează echilibrul şi noul ideal, mai ales, al trupului feminin, descris de literatura vremii. Mîna, chipul, ochii participă la construirea acestei frumuseţi. Henric al VIII-lea al Angliei, de exemplu, le cere emisarilor săi, trimişi s-o peţească pe ducesa de Napoli, următoarele: "să observe mîna sa goală, să remarce dacă este plină sau subţire, dacă este grasă sau slabă, lungă sau scurtă. Să ia seama la degetele sale, dacă sînt lungi sau scurte, groase sau subţiri, mari sau mici la extremităţi" (1504). La această epocă, frumuseţea este încă feminină, Fecioara Maria a fost înlocuită cu Venus, în timp ce bărbatul reprezintă forţa, autoritatea, pentru că "el trebuie mai degrabă să impresioneze decît să seducă, să Ťgenereze teroare» decît dragoste". Frumuseţea feminină trebuie să fie totuşi una "supusă", printr-un control al atitudinilor şi manierelor. "Modestie, umilinţă, castitate" sînt trei calităţi ce nu pot fi exprimate decît printr-o educaţie a gesturilor; gesturi care pînă la urmă ajung să separe ţăranca grasă, roşie în obraji, înfofolită în amploarea fustelor (pictată de Brueghel sau descrisă de Ambroise Paré) şi nobila doamnă care inspiră "graţie şi modestie". "După cum raporturile şi spiritul oamenilor au variat, tot aşa şi substantivele drăguţ, frumos, şarmant, mare, sublim, divin, iată nuanţele cuvîntului frumos", scrie Dideront în Enciclopedie. "Un univers al frumosului corporal" se creează în secolul al XVIII-lea, iar sentimentele şi sensibilitatea definesc noua gîndire estetică. Corpul trebuie acum înfrumuseţat şi se dezvoltă, cu această ocazie, o artă a individualizării cu ajutorul artificiilor de tot felul: peruchierii pretind că pot face orice perucă cu bucle şi frizuri care să urmeze orice fizionomie; coaforii, la rîndul lor, afirmă că pot adapta orice buclă la orice trăsătură; cosmetica intră în aceeaşi discuţie, iar femeile învaţă cum să adapteze fardul "la lumina zilei sau la lumina lumînărilor"; pudre şi pomade pentru mîini, rujuri şi roşu de toate nuanţele, parfumuri, toate aceste artificii indispensabile în arta înfrumuseţării duc la înflorirea unui comerţ şi la apariţia unor noi meserii. Cît despre apă, abia la sfîrşitul secolului începe să-şi facă apariţia în tratatele de frumuseţe ca "instrument major şi eficace" în orice toaletă. Se vorbeşte despre efectele benefice ale apei, despre igiena trupului, despre remediile apei asupra corpului. Se face totuşi elogiul apei într-o epocă în care băile sînt rare, iar apa încă scumpă. Prima baie publică, care ia în considerare şi îngrijirea cosmetică a corpului, se deschide în 1761 pe Sena, fiind specializată în "băi minerale, fie naturale, fie artificiale, aşa cum le recomandă medicii". Mişcarea devine un alt deziderat: plimbarea naşte o ţinută proprie, mai ales feminină, rochia "tronchine", inventată de medicul genovez Tronchin, şi bastonul. Dar, ca şi apa, este departe de a se impune. Trupul educat, trupul supravegheat devine eroul tuturor manualelor de "savoir-vivre", al almanahurilor, calendarelor, jurnalelor, revistelor de modă, căci dacă există o "frumuseţă voluntară", o altă "frumuseţe involuntară", "frumuseţea socială" este cea mai importantă. Această "frumuseţe socială", "construită cu inteligenţă şi cu instrucţie", definită astfel pentru prima dată în 1836 de Mme de Girardin (în articolele sale pentru revista La Mode ), cîştigă din ce în ce mai mult teren şi se va impune în secolele următoare.

Mai multe