Ce m-a enervat la Spania
În prima parte a Campionatului Mondial ne-a fost dat să ascultăm multe lamentări şi declamări ale comentatorilor cum că talentul sud-americanilor se dovedeşte mai presus de rigoarea europenilor. Ni s-a spus că, după ce a fost un mare jucător, Maradona ar fi acum şi un mare antrenor şi că respectul pe care i-l acordă proprii jucători e un factor esenţial pentru bunul mers al echipei Argentinei. S-a visat la microfon şi că vom vedea în sfîrşit mult aşteptata finală de vis dintre Brazilia şi Argentina. Recunosc, o vreme m-am lăsat dus de aceste comentarii.
Dar lucrurile s-au petrecut altfel decît au crezut cei impresionaţi de prestaţia lui Maradona de pe marginea terenului. În semifinale au ajuns trei echipe europene şi una singură din America de Sud (şi aceea cu un stil cît se poate de european), iar în finală au rămas două europene. Carevasăzică, în cele din urmă, spiritul de echipă şi organizarea au învins talentul şi spontaneitatea. Echipa lui Maradona s-a spart de prea multe figuri, iar Brazilia a rămas pironită în loc, în faţa rostogolirilor „portocalei mecanice“. Retorica şi titlurile din presă s-au rotit şi ele bine-mersi în genul: „Europa distruge America de Sud“ sau „Supremaţia Europei“.
Spania a cîştigat. A fost într-adevăr cea mai bună echipă a acestui turneu final, dar, cu toate astea, n-am reuşit vreo clipă să ţin cu ea. Jocul ei nu mi-a plăcut deloc, fără să-mi dau seama de la început de ce. Pe măsură ce se apropia de finală, comentatorii îşi înteţeau laudele. Toate simpatiile adresate iniţial Argentinei lui Maradona s-au focalizat pe Spania. Românii par a-i aprecia în mod deosebit pe învingători.
Jocul de pase, presingul şi posesia spaniolilor au fost suite în slăvi. S-a vorbit despre victoria unui fotbal frumos şi spectaculos, despre un fotbal „generos“ oferit de spanioli. Atunci am înţeles şi eu ce mă enerva la această echipă. Păi, ce generozitate e să cîştigi fiecare meci de după faza grupelor cu doar 1-0? Unde e spectacolul în a ieşi învingător în toate meciurile la doar un gol diferenţă, cu excepţia partidei cu Honduras unde au fost două? Care e frumuseţea unor pase nesfîrşite care nu duc la faze de poartă, ci doar la „confiscarea“ mingii adversarului? Un joc bun de pase poate însemna un fotbal combinativ şi spectaculos în preajma porţii adverse, dar tot atît de bine poate să însemne un joc de aşteptare şi de tărăgănare, cu plimbarea mingii în terenul propriu sau la mijloc, un frumos joc de-a măgăruşul. Ce a realizat Del Bosque a fost un joc extrem de eficient. Poate tot aşa de eficient cum era catenaccio lui Helenio Herrera. Un sistem orientat exclusiv către rezultat, doar că ambalat mai elegant decît catenaccio. Să nu uităm şi că Spania n-a primit decît două goluri în întregul turneu final. Iar, cu timpul, trebuie să recunosc că pasele de dragul paselor şi al trecerii timpului practicate de asemenea echipe prea „posesive“, cum ar fi Spania sau chiar Barcelona (care a dat vreo opt jucători lotului naţional), au început să mă plictisească.
Pe scurt, spaniolii au prins gust la frecatul balonului. Şi ştiu să preseze echipa adversă pînă la sufocare, nelăsînd-o să construiască nimic. Tehnica lor, care e formidabilă, e folosită nu atît în scop ofensiv, cît mai ales pentru demontarea jocului adversarilor. Sînt, de fapt, la fel de pragmatici precum echipele antrenate de Mourinho (şi poate nu e tocmai lipsit de semnificaţie faptul că mult urîtul Mourinho a fost chemat să antreneze tocmai în Spania, la Real Madrid). Se spune că Mourinho dăunează fotbalului frumos. Inter-ul antrenat de el nu m-a enervat însă atît de mult precum Spania. De ce? Pentru că era vîndut drept fotbal pragmatic, în vreme ce jocul Spaniei este vîndut drept fotbal frumos. Aşadar, nu Spania m-a enervat de fapt, ci comentatorii care ne-au aburit de-a lungul campionatului, livrîndu-ne dorinţele şi derutele lor drept date obiective de specialitate şi prezentîndu-ne drept spectaculoasă o echipă al cărei principal atribut era în realitate, o colosală eficienţă.