Ce-i în cărți și ce-i în lume
Mă întreb adesea cum de frecventarea marilor autori politici ai lumii nu te ajută deloc, dar absolut deloc să înțelegi politica românească. Cum de marile idei politice care au născut și renăscut lumea asta de atîta ori sînt de tot inadecvate la noi? Nu se potrivesc! Pentru oricine citește cu plăcere (nu spun nici cu pasiune, nici atent – doar cu plăcere!) literatura marilor autori dedicați politicii, de la Platon la Hannah Arendt, de pildă, discrepanța dintre ceea ce scrie în cărțile lor și politica românească de azi este enormă. Ai impresia că autorii fabulează, sînt în plină ficțiune. Ce scriu ei acolo e politică? Aș, nici vorbă! Politică e acilea, cu dnii Ciolacu, Ponta, Orban, Barna și, primus inter pares, Iohannis.
Departe de mine intenția de a da apă la moară tuturor acelor ignoranți mîndri care spun că sînt inutile cărțile și că „viața, nene“ e cel mai bun profesor. În fapt, ființe subculturale cărora le repugnă cititul. Comunismul muncitoresc nutrea această formă de înțelepciune, „teoria ca teoria, dar practica ne omoară“, vrînd să spună că ăștia cu teoria lor, intelectualii carevasăzică, sînt incapabili să rezolve problemele reale, practice. Nici vorbă să fiu de această părere. Ce vreau să spun este că, pur și simplu, nepotrivirea dintre cărțile marilor autori din domeniul numit „științe politice“, cel puțin ale tuturor celor pe care i-am parcurs, spune ceva important nu despre cărți – deja validate de istoria lumii –, ci despre ai noștri.
De pildă, cînd te întîlnești cu un gînditor precum Hannah Arendt, cînd te simți captivat de ideile ei, cînd lectura cărților ei te face să te gîndești intens, febril chiar, la ceea ce se întîmplă pe lume, nu-ți poți reprima pornirea de a căuta printre rîndurile ei ceva ca un mesaj anume transmis țării tale, timpului tău, compatrioților tăi, de nu cumva chiar ție însuți. Este mai mult decît un fel de a te plasa într-un raport personal cu un autor sau de a-i testa relevanța, este un mod prin care vrei să te convingi că nu pierzi timpul citind, că teoria luminează, de nu chiar ghidează practica. Acesta mi se pare că este supremul succes al unui autor, pe de o parte, și marele beneficiu pe care îl poate avea un cititor, pe de altă parte: să ajungi la revelația intimă că acel autor îți vorbește (și) ție direct, personal. Așadar, ce ar putea să spună Hannah Arendt unui român de astăzi, ca mine sau ca dumneavoastră? Este, cum ziceam, un efort serios de făcut din partea cititorului. Merită, totuși, încercat de fiecare dată.
S-a spus, cu îndreptățire, că Hannah Arendt a creat cea mai puternică teodicee a secolului trecut. Problema răului a preocupat-o pe Hannah Arendt, de fapt, tot timpul. A fost, ca să zic așa, tema ei. Totalitarismul, războiul, rasismul, minciuna politică – toate aceste întruchipări ale răului au fost, cu precădere, obiectul ei de studiu. Dar Hannah Arendt nu este genul de autor care se epuizează în variațiuni pe aceeași temă.
Printre altele, Arendt meditează pe marginea ideii că orice gîndire politică trebuie să plece de la o mare uimire. Similitudinea cu gîndirea filozofică și trimiterea la tradiția greacă sînt evidente. Ei bine, Hannah Arendt zice că omul începe să gîndească politic pornind de la două astfel de uimiri. Prima este „Sînt uimit de ceea ce poate face omul!“, iar a doua este „Sînt uimit de ceea ce poate ajunge să fie lumea!“. Așa se face că omul politic va fi mereu preocupat să gestioneze resursele uimitoare ale oamenilor în realizarea unui proiect al lumii. Nu vă luați ochii de la aceste cîteva idei încercînd să priviți imediat spre Parlament sau spre Guvern pentru că veți orbi pe loc! Să rămînem, încă, la idei. Abia apoi, încet-încet, ca să ni se obișnuiască ochii cu trecerea de la un gen de lumină la altul, vom privi și spre ai noștri. Continuăm: Arendt a avut ideea că umanitatea nu se împlinește în spațiul privat, ci în spațiul public, într-un anumit statut politic al persoanei. Uimirea mai sus descrisă este parte a unui complicat proces, ceva ca un fel de a doua naștere. Nu renaștere, căci nu există nici o moarte la mijloc, ci pur și simplu a doua naștere. Oamenii se nasc o dată biologic și, a doua oară, social-politic. Prima naștere este un debut în spațiul privat, a doua naștere este un debut în spațiul public. Gîndirea de bază, exercițiul primodial al gîndirii, decurge din uimirea „Cum de ceea este, este așa cum este?“. Influența heideggeriană este, aici, evidentă. După cum se vede, atît uimirea de la care pleacă gîndirea de bază, cît și uimirile care fondează gîndirea social-politică pot genera în mod egal acțiuni ale răului sau ale binelui. Numai că, uimit fiind, omul care începe să gîndească politic se confruntă imediat cu propria-i propensiune spre judecată morală.
Arendt are pagini excepţionale despre provocările morale pe care politica le ridică. Nu neapărat în sensul în care gîndim imediat, cu referire directă la politicieni, care sînt corupţi, ipocriţi, mincinoși, iresponsabili, răi etc. Provocarea cea mare este a celorlalţi, a „spectatorilor“, a cetăţenilor care fac posibil mecanismul politic. Aceştia sînt ademeniţi de tumultul politicii să judece în termenii moralei ceva ce, poate, ar trebui judecat altfel. Pentru România de azi, efortul uriaş al autoarei Originilor totalitarismului de a aşeza în termenii naturali, omeneşti, raportul dintre morală şi politică – efort niciodată încheiat cu o concluzie fermă – ar trebui să fie extrem de relevant. Nu prea este. Așa se face că ceea ce în general numim „dubla măsură“, adică judecarea după criterii diferite a aceleiași categorii de fapte, domină peisajul. Urlam la abuzul de OUG nocturne ale celorlalți, dar nu zicem nimic cînd îl comite guvernul nostru. Ieșeam pe baricade cînd celălalt frauda bani europeni – liniște absolută cînd o face unul de-ai noștri. Nu-i de mirare că, de fapt, fiecare dintre noi are despre celălalt aceeași părere. Și noi credem despre ceilalți că sînt fie spălați de creier, fie ticăloși, dar și ceilalți cred despre noi același lucru. Mă înfioară gîndul că s-ar putea să avem dreptate cu toții.
Clivajul enorm dintre teoriile politice în general şi practica politică românească are cel puţin două efecte dezastruoase. Primul, că ţine politica în afara culturii, în afara responsabilităţilor intelectuale, în afara gîndirii, în cele din urmă. Tocmai pentru că politica nu este teritoriul certitudinilor – deşi ne este astfel vîndută zi de zi şi ceas de ceas –, separarea practicii politice de gîndirea politică garantează naufragiul. A doua, că face din politică altceva decît ar trebui să fie: o luptă surdă, plină de ură, absurdă şi fără nici un sens autentic în plan omenesc. Cîndva, Toader Paleologu propunea ca parlamentarii, la începutul mandatului, să fie cumva obligaţi să parcurgă cîteva (nu multe!) texte fundamentale ale gîndirii politice europene. Era, desigur, o fantezie de care oamenii politici s-au grăbit să rîdă.
Foto: wikimedia commons